Citind recent publicatele Note Zilnice ale lui Ion Ratiu, dedicate perioadei 1997-2000, am realizat ca imaginea sa ramasa in amintirea multora dintre noi, de politician aparent nesubstantial al erei postdecembriste, este una marginita, profund eronata. In paginile jurnalelor sale, autorul demonstreaza atat capacitati introspective notabile, cat si o sincera dorinta spre a-si servi tara – de care a fost atasat pe tot parcursul vietii. Gentilom instarit, nu a reusit, fireste, sa identifice toate metodele smecheresti tipice vremurilor postcomuniste, ca atare fiind deseori nevoit a constata ca a fost tras pe sfoara, profitandu-se de el cu varf si indesat. In acest sens, Ratiu nota: "E fantastic ce inventivi, ce originali sunt romanii in necinstea lor!".
Scena politica tulbure i-a impus conlucrarea cu o serie de personaje indezirabile, dar in majoritatea cazurilor a avut taria de caracter necesara evitarii unor asocieri compromitatoare. Macinat de o boala crunta, a preferat sa ignore, in 1999, recomandarile medicilor, optand pentru participarea la reuniunea NATO din Olanda, in cadrul careia a prezentat un amplu raport in favoarea integrarii Romaniei in Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord. Poate ca anii dedicati demersului in cauza merita onorati, acum, prin denumirea unei baze NATO autohtone dupa ilustrul sustinator al acestui deziderat major.
L-am vazut intaia oara in mai 1990, la Cluj, cu ocazia unui miting electoral desfasurat in piata centrala a orasului. Pledoaria ferventa a domniei sale pentru o privatizare rapida i-a adus huiduieli indelungi din partea muncitorilor prezenti, care pareau a incercui restul auditoriului. Finalul mitingului a fost, de altfel, cel caracteristic vremurilor – cu unele ciocniri intre muncitori si adeptii prezidentiabilului Ratiu. In pofida incidentelor, totusi minore, cat si a faptului ca ma aflam intr-un oras complet necunoscut, aveam, cum-necum, convingerea ca situatia nu va degenera intru totul.
Marile neplaceri si probleme pe care Ion Ratiu le-a avut de surmontat nu au fost defel create de minerii care i-au vandalizat casa sau de acei subalterni si membri ai anturajului orientati strict spre a-l usura de bani, ci de propriii colegi de partid. Reflectiile sale despre lumea obtuza a PNTCD vin ca o reconfirmare a convingerii tacite a multora despre imposibilitatea revenirii acestei formatiuni pe scena politica. Ratiu face o prezentare devastatoare a carentelor constatate – managementul defectuos al lui Ion Diaconescu, cabalele veteranilor ignoranti in materie de asumare a responsabilitatii politice si de solutionare a problemelor existente. Colegii sai, atat din Ardeal, inclusiv din Clujul pe care Ratiu l-a reprezentat in Parlament pana in 1996, cat si cei proveniti din sudul tarii au fost infinit mai suspiciosi la adresa sa decat insusi FSN.
Stilul autorului este retinut si sobru, dar nicidecum eluziv atunci cand puncteaza seria disensiunilor gratuite, precum si numeroasele erori care au costat PNTCD, in cele din urma, insusi viitorul politic al formatiunii. Presedintele din acea perioada, Emil Constantinescu, este portretizat ca versiune mai tanara a gerontocratilor, personaj vanitos si diletantistic in metode si demersuri, pe cand adnotarile despre Adrian Severin – sef al diplomatiei romane timp de un an – vin in confirmarea parerii multora despre impactul avut de formarea sa antedecembrista asupra activitatilor ulterioare.
Ori de cate ori revenea in Turda natala, Ion Ratiu era nevoit sa locuiasca fie la prieteni, fie la un hotel. I-ar fi adus o indubitabila multumire sufleteasca sa stie ca vechea sa casa parinteasca a devenit intre timp – si ca urmare a eforturilor fiului sau Indrei impreuna cu alti membri ai familiei – Centrul Ratiu pentru Democratie. Activitatile centrului sunt astazi dedicate sustinerii, in spatiul public, a valorilor fundamentale ale democratiei, tolerantei, diversitatii etnice, cooptarii minoritatii rome si a altor grupuri dezavantajate in vederea organizarii anualului festival local.
Pe parcursul ultimilor sai ani de viata, principala consolare a lui Ion Ratiu a constat in respectul de care se bucura din partea oamenilor, in special a celor tineri. Dupa 1996, Ion Diaconescu renuntase a-i mai pune la dispozitie un bodyguard, dar Ratiu nu mai necesita de mult protectie fata de o populatie care incepuse sa vada in el un simbol al viitoarei Romanii – un liant intre o lume care pretuieste libertatea si spiritul intreprinzator la justa lor valoare.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
