» La Editura Humanitas va aparea, pentru prima data, un roman scris in franceza de Monica Lovinescu in 1955.
» "Cuvantul din cuvinte" este o parabola a totalitarismului, in care poate fi recunoscuta atmosfera din Romania anilor ‘48-‘49
» Cititi in avanpremiera un fragment din capitolul 5 din romanul "Cuvantul din cuvinte", tradus in limba romana de Emanoil Marcu
Prozatoarea Monica Lovinescu, ipostaza sub care Editura Humanitas se pregateste sa ne-o prezinte la inceputul lunii august, este, cu siguranta, o surpriza pentru toata lumea. Mai ales ca ea insasi isi reneaga inceputurile literare, considerandu-si toate scrierile de tinerete sofisticate si artificioase.
Editura Humanitas publica acum romanul "Cuvantul din cuvinte", o carte scrisa in franceza in 1955, nepublicata pana acum, tradusa in limba romana de Emanoil Marcu.
Nu este prima cochetare cu fictiunea Monicai Lovinescu, celebra voce a postului Europa Libera. Pe la 8 ani, a scris un basm, care a si aparut de altfel in "Dimineata copiilor". Iar la 15 ani a publicat mai multe proze scurte in "Vremea", "Kalende", dar si un roman in foileton, in "Revista Fundatiilor Regale". La fel de putin cunoscut este ca, imediat dupa razboi, fiica lui Eugen Lovinescu a scris cronica dramatica la "Democratia" si a fost asistenta lui Camil Petrescu la cursul sau de arta dramatica.
In romanul pe care il publica acum Editura Humanitas se poate recunoaste atmosfera din Romania anilor ’48-’89, Ioana Parvulescu considerandu-l primul roman politic din literatura romana moderna.
In cele 21 de capitole, cate are "Cuvantul din cuvinte", este inventata o societate distopica, in care muntii au disparut, pentru ca totul trebuie sa fie de un acelasi nivel, oamenii au nevoie de alte capete pentru a-si duce viata in continuare, strecurandu-se printr-un hatis de reguli si interdictii.
Epoca pe care o construieste in aceasta carte Monica Lovinescu sta sub semnul absurdului, fie ca este vorba de "delict" (orice poate deveni un "delict", de exemplu "delictul de abajur"), fie ca este vorba de fiintele supranaturale care populeaza aceasta lume misterioasa, dar care este imposibil sa nu ne aminteasca de comunism. "Cuvantul din cuvinte" poate sta alaturi de alte mari si importante parabole ale totalitarismului, asa cum sunt cartile lui George Orwell.
Repere biografice
Monica Lovinescu, fiica lui Eugen Lovinescu, s-a nascut 1923, la Bucuresti. si-a luat licenta in litere la Universitatea din Bucuresti. In 1947, dupa instalarea comunistilor, pleaca sa studieze la Paris, ca bursiera a statului francez. Va cere azil politic in primele zile ale anului 1948. La inceput, face parte din mai multe companii teatrale, chiar semneaza regia unor spectacole de avangarda. Incepe sa colaboreze cu articole si studii despre literatura romana si despre ideologia comunista, traduce cateva carti din romaneste in franceza, semnand Monique Saint-Côme sau Claude Pascal.
Realizeaza emisiuni literare si muzicale la Radiodifuziunea Franceza, intre 1951 si 1975, iar colaborarea cu "Europa libera" a inceput-o in 1962. Din ’67, emisiunile "Teze si antiteze la Paris" si "Actualitatea culturala romaneasca" devin adevarate portii de libertate pentru romani.
Dupa revolutie, la Humanitas a publicat mai multe volume in care sunt reproduse inregistrari ale emisiunilor de la Europa Libera. A fost casatorita cu publicistul Virgil Ierunca, mort in septembrie 2006 la Paris.
Fragment din Capitolul 5
"Acum ca totusi a plecat, ar trebui sa incerc sa aflu la ce anume dadea foc, in fiecare noapte, in camera de la parter?
In timpul zilei, totul era normal. Aveam mult de lucru cu soarecii, desigur, dar munca nu ne impiedica sa ne distram. si o faceam atat de bine, ca toti vecinii ne invidiau. Pe o raza de douazeci de kilometri. Ba nu, patruzeci. De fapt, in tot tinutul. Toti voiau sa ne afle secretul. Ne spionau, plasau agenti pe sub stresini, spioni prin unghere, drumul din spatele casei era impanzit cu posturi de observatie. Osteneala desarta. Nimeni, dar absolut nimeni nu ne-a putut surprinde. Cand oboseam cu soarecii (in fond, nu trebuia sa livram decat zece pe zi; totusi, ca sa-i inveti atatea figuri si trucuri lua timp si cerea rabdare, mai ales rabdare; era nevoie de rabdare in meseria asta), cand terminam treaba, deschideam obloanele, pregateam fotoliile si ceaiul de verbina. Dupa aia puteau sa intre din toate partile, sa ne vorbeasca, sa ne intrebe, sa ne hartuiasca, noi o tineam intr-o veselie, fara sa ne pese de intreruperi. Ei bine, asta ii scotea din minti. Ne cereau ceai, ne vorbeau, le raspundeam, dar nu puteau sa ne prinda privirile. Incercau in fel si chip, dupa care, la capatul puterilor, unul dintre ei – de fiecare data altul – se aseza in genunchi, apoi in patru labe sau, dimpotriva, se ridica in varful picioarelor ca sa ne surprinda privirile in punctul exact al intalnirii lor. Un exercitiu pe care de altfel vi-l recomand. Il poti incepe iar si iar, la nesfarsit, fara sa ajungi la nici un rezultat. Acum, cand el a plecat, cand nu mai am cu cine sa-mi impart secretul, cand soarecii imi sunt si ei interzisi, iar ancheta initiata pentru a afla ce anume punea pe foc in camera de la parter bate pasul pe loc, acum cand, intr-un cuvant, viata mea este goala, as putea sa fac eu insami acest exercitiu. Voi merge la ceilalti, la ora ceaiului, sa vad ce reusesc.
Dar unde sa mai gasesc pe unii care sa faca ce faceam noi: sa stea in doua fotolii, fata-n fata, si sa se priveasca? Este un obicei care se pierde. Ca toate obiceiurile. Progresiv, rapid, total. Nu mai exista. Puteti cauta. Noi eram ultimii. Daca printr-o minune mai gasiti unii – desi sunt sigura ca nu –, urmati-mi sfaturile. Doua fotolii. Nu prea apropiate. Fata in fata. Daca nu e verbina, se poate si cu altceva. Doua pahare, le duceti la buze la intervale regulate. Pot fi cu orice, important e sa ocupe mainile, sa motiveze gesturile. si doua persoane care se privesc. Incercati totusi sa le gasiti. V-am prevenit, nu e deloc usor. Pentru ca, bineinteles, e nevoie de o privire exersata. Nu trebuie sa fie o privire de incepator, nici sa ascunda ceea ce in zona se cheama «flacara pasiunii». (Expresie penibila, dar e forma curenta, folosita de toti.) Nu, e nevoie de o privire complice. Tocita de repetare, salvata de malitie. Ma rog, o privire de intelegere tacita. si care stie ca va avea tot timpul din lume. In fine, nu v-o mai descriu. Daca, pe o fereastra, vedeti o scena similara, va puteti incerca norocul. Asadar, doua fotolii, doua persoane asezate in ele. Beau ori se fac ca beau ceva. Nu conteaza. Pot chiar sa si vorbeasca. Important e sa para ca nu ceea ce fac, ci doar privirea lor ii face sa existe. Daca va strecurati atunci intre cele doua persoane, nu veti reusi sa le vedeti privindu-se. Va uitati in ochii barbatului, dar nu-i mai vedeti pe cei ai femeii. Fixati punctul de intalnire a celor doua priviri, dar nu mai vedeti ochii (si cum ar putea sa existe priviri fara ochi?). Nu veti sti niciodata ce-si spun, ramaneti pe veci un strain. Noi doi stiam bine toate acestea si nu ne deranja sa-i vedem pe ceilalti misunand printre noi, observand, pandind, amortind, transpirand, pizmuind. Din contra, deveneam si mai amabili. «Doriti o ceasca de ceai? Va rog, mai luati una!» Ah, ce ne mai distram! Aveam mare nevoie de asemenea relaxare ca sa putem reveni apoi la soarecii nostri.
Ce voi face acum, cand nu mai am partener pentru joc? E drept ca, o data cu el, mi s-au luat si soarecii. Daca nu mai muncesc, n-o sa mai am nevoie de odihna. Asa se spune, dar nu e chiar asa. Nici pe departe. Avem nevoie de ochii altuia, intotdeauna. si nu de ai oricui. si nu oricum. Am facut o lunga ucenicie in doi. In ziua de azi, tinerii cred ca totul se capata batand din palme, ca totul li se cuvine. Traditiile se pierd, am mai spus. Noi inca am fost invatati sa ne cunoastem fara sa ne sufocam. Sa ne obisnuim unul cu altul fara sa ne uzam, sa suportam stralucirea. Sa clipim din ochi, sa-i inchidem, sa inregistram, sa coboram pleoapele, sa le deschidem iar. Sa ne miram si sa nu insistam.
Nu-i de mirare ca au ajuns sa ne deteste. Mai intai, ne-au cerut mai multi soareci, in fiecare zi mai multi. Din ce in ce mai multi, intelegeti? Voiau sa fim destul de ocupati ca sa ne piara cheful de distractie. Sa nu mai avem timp. Ne gaseam totusi. Apoi, nu s-au mai multumit sa trimita o persoana sau alta sa ne spioneze. Mai ales ca spionau degeaba, v-am explicat. Au trimis grupuri intregi. Intr-o zi pionieri, in alta lucratori de la calea ferata. Asociatii, zarzavagii, deputati, toti erau buni pentru ei. Ne umplusera camera cu steaguri. Zgomotul nu ne deranja, nici macar tobosarul pe care ni-l bagasera in casa. Am invatat sa fim singuri in mijlocul multimii. Dupa tobosar, ne-au trimis pe cap fanfara militara, care l-a acoperit pe tobosar. Incaperea era prea mica. Au lasat usa deschisa. Alamurile cantau afara. soarecii au fugit. Noi insa tot nu ne-am clintit din loc. A doua zi urma sa fim judecati, stiam, dar nu era un motiv sa pierdem privirile unei zile.
Nu voi pomeni toate sicanele la care ne-au supus. Au imaginatie, doar ii cunoasteti. Odata, organizau la noi ziua cersetoriei nationale. In ziua urmatoare, congresul cuielor. Noi nu ne clinteam. Le ofeream de baut congresistilor. Mangaiam cuiele. Plateam amenzi pentru soareci. Camera era invadata, nu mai pastram decat cele doua fotolii. Totusi, atentia noastra slabea. Cel mai greu era cu franghia intinsa pentru soareci. Tineam franghia si nu trebuia sa ne tremure mainile. Ce puteam face? soarecii cadeau. Comanditarii se suparau, urmau procese chitibusare si proceduri interminabile. Aplicate in lipsa si in prezenta partilor – accesorii si administrative. Cate si mai cate. Chiar si actiunea confesorie. Nu mai vorbesc de respingerea completului."
