» "Generatia pierduta", "milionul pierdut", "ultimul trend al parazitismulului social" sunt cateva din etichetele care au fost aplicate unui fenomen social specific Japoniei, hikikomori.
» Hikikomori, estimati la un milion de cazuri, sunt tineri care, in urma unui soc afectiv, se inchid pentru ani de zile in casa.
» Teama lor de oameni face ca viata sa li se consume in fantezii cu ochii deschisi, filme, televizor sau pe internet.
Kyoshi, un adolescent de 18 ani, traieste de doi ani in bucatarie, rastimp in care a rupt orice contact direct cu membrii familiei si lumea din afara. Parintii ii lasa mancarea pe prag si, pentru ca le e rusine cu fiul lor, pretind pentru cei din jur ca baiatul e plecat la studii in strainatate. Singura persoana din casa cu care Kioshy comunica este sora lui mai mica. Pe internet insa el intra in contact cu alti adolescenti care, la fel ca el, s-au retras din societate si viata de familie. Cand se intalnesc pe chat, ei vorbesc despre lucrurile care ii preocupa cel mai mult, cantatul la chitara sau baterie, sex, jocuri PC, filme, viata si moarte.
Acesta este subiectul unui film, Tamago, regizat in 2004 de Danyael Sugawara. El porneste de la un fenomen social real, cazul asa-numitilor hikikomori, tineri care se inchid in casa pentru ani de zile, rupand legatura cu exteriorul sau comunicand doar pe net. Ei nu muncesc si stau pe banii parintilor, deosebindu-se prin aceasta de alta categorie de "paraziti sociali" ("social parasites") japonezi, cum ar fi freeters sau NEET, care, chiar daca stau in casa parintilor dupa ce isi termina studiile, se angajeaza in joburi sub calificarea lor, "McJob-uri" (joburi temporare, fara prestigiu si viitor – restaurante, fast-food-uri etc.).
Motivele pentru care un hikomori alege aceasta forma extrema de claustrare sunt diverse – un esec sentimental, ratarea unui examen, dificultati de socializare la scoala. "A fost teribil de afectat de faptul ca a ratat o prezentare orala", spune mama lui Takeshi, un hikikomori. "Poate e si vina noastra, ca parinti – l-am obligat sa urmeze un liceu care nu i-a placut si l-am fortat sa invete. Dupa asta, relatia dintre noi s-a deteriorat". Cand avea 15 ani, Takeshi a incuiat usa de la dormitorul sau si pentru 5 ani el nu a mai iesit afara – nu s-a mai dus la scoala, nu si-a luat un serviciu part-time, nu si-a facut prieteni. Luna de luna, el si-a dus viata intr-o camera minuscula, unde manca, se uita la show-uri tv si asculta muzica, Radiohead si Nirvana. "Totul", a marturisit el ulterior, "parea intunecat si disperat", sustinand ca muzica a actionat, pe toata perioada claustrarii, ca un sedativ. "Era ca si cum un ghimpe m-ar fi intepat adanc in inima tot timpul", ii marturiseste el universitarului american Michael Zielenziger, autorul cartii Shutting Out the Sun: How Japan Created Its Own Lost Generation, in care analizeaza problemele generatiei tinere japoneze de dupa caderea economica din anii ‘90.
De ce ar alege familia sa intretina un astfel de copil? De ce nu apeleaza la servicii sociale de remediere a situatiei sau, in cazul in care e vorba de cineva peste 20, de ce nu e dat pur si simplu afara? "Parintii fac totul pentru copii", explica Tamaki Saito, psiholog specializat in interventii pentru hikikomori reporterului Maggie Jones de la The New York Times. "Cand noi facem un pas inainte in a-l forta pe pacient sa iasa din izolare, parintii se sperie, fiindca nu vor probleme si turbulente". Alti parinti se tem ca un hikikomori nu ar spuravietui fara ajutorul lor. "Poate ar trebui sa-l dam afara", spune un parinte, "dar la inceput era prea mic, iar acum e prea tarziu. Nu si-ar putea purta singur de grija, nu stie sa se descurce". In plus, celalalt copil, o fata, e la varsta casatoriei, iar parintii isi fac griji ca fiul cu probleme ar putea afecta sansele fetei. "Oamenii se uita la cat de onorabila e o familie". Reputatia conteaza peste tot, iar hikikomori sunt stigmatizati si vazuti ca psihotici.
Calculatorul, singura legatura
cu lumea de afara
Camera unui hikikomori include de regula teancuri de manga, jocuri PC, DVD-uri, carti si un calculator, unde singuraticul isi petrece noptile. Lipsa de contacte sociale si solitudinea prelungita au un efect profund asupra mentalitatii unui hikikomori, care ajunge treptat sa-si piarda abilitatile de comunicare si deprinderile necesare descurcarii intre oamenii obisnuiti. Ei se scufunda in lumi fanteziste, manga, tv, computer, care ii rup de lumea din afara si le dezvolta comportamante stereotipe: dorm ziua si stau treji noaptea si, cand familia adoarme, se strecoara in bucatarie dupa mancare. In cazuri extreme, un hikikomori poate abandona TV-ul si orice preocupare, stand pur si simnplu in pat si visand cu ochii deschisi. Este cazul lui Hiroshi din materialul Shutting Out The Sun publicat in The New York Times, in camera caruia nu sunt carti, manga, jocuri PC, iar televizorul e defect. Hiroshi are 26 de ani, a inceput o facultate de inginerie dar, din motive care nu le sunt clare nici parintilor, nici psihologului care se ocupa de cazul sau, nu a terminat-o, inchizandu-se in dormitor; acum urmeaza un program de reabilitare. Inainte de a incepe programul, el spunea ca "nu isi va parasi camera pana cand nu va sti exact ce vrea sa faca", trebuind sa treaca 10 ani pana cand va afla precis. E o gandire tipica unui hikikomori, spune psihologul Tamaki Saito, "mai bine sa stai in camera ta decat sa risti in lumea de afara si sa esuezi".
Traiesc noaptea si dorm ziua
Alti hikikomori nu vor insa sa depinda de ceea ce gatesc parintii si, ca sa evite panica de a manca in public, la un restaurant, ies noaptea la magazine nonstop. Cum ceasul lor biologic este inversat, stand treji noaptea si culcandu-se dimineata, nonstopurile sunt ideale pentru o categorie de persoane speriata in primul rand de ceilalti oameni: vanzatorii somnorosi care servesc la geam nu se prind in discutii, iar oamenii muncii sau copiii dorm dusi la 2-3 dimineata.
Cand un hikikomori decide sa abandoneze izolarea, fie singur, fie cu ajutorul unui asistent social, el trebuie sa infrunte problema pierderii abilitatilor sociale, pe care cei de varsta lui le-au achizitionat firesc prin comunicarea de zi cu zi. Cand Hiroshi a decis sa se reinscrie la facultate si prima zi de scoala a luat sfarsit, pielea lui era foarte alba, nu era barbierit si nici nu se spalase pe dinti; pantalonii si tricoul lui erau de asemenea murdare. "Am uitat toate regulile de baza", a marturisit el, "ma simt ca un copil care invata sa mearga din nou". Nici unul dintre colegii sai de facultate nu a vorbit cu el, iar situatia se va prelungi probabil ani de zile – pe langa ca sunt "freak", ciudati, hikikomori au parte de o imagine media proasta: in 2000, un adolescent pe care presa l-a etichetat drept hikikomori a deturnat un autobuz si a ucis un pasager, eticheta care s-a aplicat si unui barbat care a rapit o fetita de 9 ani si a tinut-o captiva alti noua ani. Iesirea la lumina nu este usoara pentru un hikikomori, pe langa blocajele interioare – spaime, complexe, indoieli –, el trebuie sa infrunte si stigma sociala.
Estimari
Hikimori este un fenomen tipic Japoniei, chiar daca s-au inregistrat cazuri si in Coreea de Sud sau Taiwan. Numarul hikikomorilor s-ar ridica, dupa unele estimari la un milion, dupa altele la cateva sute de mii; 80% din cei afectati sunt baieti. Explicatiile avansate sunt diverse: in opinia romancierului Ryu Murakami (autorul romanului "Albastru nemarginit, aproape transparent") este vorba de lipsa de comunicare care afecteaza familiile japoneze – programul de munca fiind foarte incarcat, nu mai ramane loc pentru comunicare cu copiii. In plus, in sistemul confucianist de educatie din cele mai multe familii, copiii sunt incurajati sa nu se planga si sa nu-si comunice problemele, sa le tina in ei. O alta explicatie are in vedere sistemul educativ japonez, centrat pe invatare pe de rost, si nu pe reflectie critica, precum si pe concurenta acerba in licee si facultati; unii copii nu fac fata programului intensiv de studiu, se simt ratati si abandoneaza competitia. A treia explicatie are in vedere rolurile de gen si machismul societatii, barbatii trebuind sa aiba grija de intreaga familie, inclusiv de sotie.
