Alex Tocilescu: Cum am devenit scriitor (si, ulterior, scriitor de scandal)

Am inceput sa scriu serios prin 2003. "Serios" insemnand ca, spre deosebire de ce scrisesem pana atunci (proze de cate o jumatate de pagina si poezii à la Leonid Dimov), acum scriam povestiri mai lungi, cu cap, cu coada, in ...

Share

Rl online 0 comentarii

19.08.2008 - 00:00

Am inceput sa scriu serios prin 2003. "Serios" insemnand ca, spre deosebire de ce scrisesem pana atunci (proze de cate o jumatate de pagina si poezii à la Leonid Dimov), acum scriam povestiri mai lungi, cu cap, cu coada, in care se intampla ceva. Probabil ca nu m-as fi apucat de ele daca nu as fi primit aproape lunar prozele prietenului meu Luca Dinulescu, care la inceput m-au fascinat iar apoi m-au facut gelos. Nu imi place cand cineva se pricepe la ceva mai bine decat mine, indiferent despre ce este vorba. si am inceput sa scriu. Scriam pentru mine si pentru prietenii mei: cum terminam o poveste, o trimiteam la vreo sase-sapte persoane, asteptand sa fiu laudat, cam ca un caine care stie vreun giumbusluc. Giumbuslucurile mele erau, se pare, destul de reusite, mailurile cu laude nu conteneau sa soseasca, inclusiv de la prietenul meu Luca, concurent etern. Epatasem, si eram destul de multumit de starea lucrurilor. Ce mi-as fi putut dori mai mult? Bineinteles, nici nu mi-a trecut prin cap sa incerc sa public prozele. Imi aparusera cateva poezii in "Romania literara", mi se pareau mai bune decat povestirile, si as fi fost mai curand tentat sa continui in directia asta, adica in lirica, desi nu credeam - si nu cred - ca se poate face din asta o meserie.


Intre timp, prozele ajunsesera cumva la tatal meu. Poate ca i le dadusem chiar eu, sau le primise de la altcineva, nu mai stiu. I-au placut. I-au placut atat de mult, incat le-a pus intr-un plic, a scris numele meu pe ele si le-a dus la sediul din Bucuresti al Editurii "Polirom". Acolo, cineva a semnat de primire si le-a trimis mai departe la sediul din Iasi, unde au cazut in mainile lui Lucian Dan Teodorovici, scriitor si coordonator al colectiilor Biblioteca de Duminica si Ego Proza. Lucian a citit prozele si i-au placut. M-a contactat si mi-a zis ca vrea sa le publice. M-am bucurat, am semnat contractul pe care mi-l trimisese si i l-am trimis inapoi.


Lansarea a avut loc in iarna, in barul lui Dan Chisu de la Teatrul National. Lume, o gramada de directori de teatru, cativa actori, trei-patru critici. Mircea Horia Simionescu a prezentat cartea, patru actori au citit patru povestiri, am cantat impreuna cu Irinel Anghel si Andrei Kivu trei piese de-ale mele. Dupa care m-am pus pe asteptat. Nu stiam ce se intampla dupa aparitia unei carti, dar imi puteam imagina destul de bine cum aveau sa decurga lucrurile: cartea urma sa apara in librarii, lumea ar fi cumparat-o, ar fi aparut cateva articole despre ea, despre mine, s-ar fi vandut din ce in ce mai bine, as fi devenit faimos, poate chiar celebru, as fi fost recunoscut pe strada (asta ar fi fost mai complicat, din moment ce locuiesc la Frankfurt si ma aflu in Romania de obicei numai pentru cateva saptamani, in vara), as fi fost propus pentru premiile Academiei Romane, daca exista, apoi tradus in multe limbi straine, apoi, in cele din urma, propus pentru Premiul Nobel! Sau in fine, asta ar fi fost cel mai fericit caz.


Deci, dupa cum am mai zis, m-am pus pe asteptat. Cautari zilnice pe Google, a zis cineva ceva despre volum (intitulat, la sugestia editorului, "Eu et al.")? Cine? Ce?
Insa recenziile intarziau sa apara. Una in "Dilema Veche", scrisa chiar de Lucian Dan Teodorovici. Alta, destul de buna, scrisa de Costi Rogozanu, in "Suplimentul de Cultura". Cateva cuvinte despre carte in "Playboy" (asta m-a bucurat cel mai mult, bineinteles).


Si cam atat. Zilele, saptamanile, lunile treceau, si despre carte nu se spunea mai nimic. Lucru ciudat, povestile continand un limbaj si diverse intamplari pe care unii le-ar putea numi licentioase. Deci interesante pentru multa lume. si destul de bine scrise, la urma urmei.


Mai intai m-am mirat. Apoi m-am enervat. In cele din urma mi-am zis ca asta e, ca volumul este un esec, si ca mai bine m-as apuca de altul. Un roman, pentru ca romanele se vand mai bine decat proza scurta. Nu aveam o tema, dar tocmai citisem sau incercasem sa citesc niste carti care, cu oarecare bunavointa, ar putea fi incadrate in literatura romana erotica: una de Claudia Golea, una de Ionut Chiva si primele pagini din "Bagau" al Ioanei Baietica (sau poate a Ioanei Bradea? Nu stiu exact care dintre ele este autoarea, si nici nu cred ca este prea important). Numitorul comun al celor trei carti, in afara unei mai mult sau mai putin meritate faime si a subiectului, era plictiseala pe care am simtit-o cand le-am citit.


In cateva luni, am reusit sa termin un roman deosebit de licentios, deosebit de scurt, si cu mult mai bun decat cele trei carti pe care le-am numit mai sus. Ok, deci aveam o carte. si? Cui sa i-o dau? Am trimis-o celor de la "Polirom", dar raspunsul intarzia sa apara. Alte edituri nu stiam. Dar, cum caile Domnului sunt intortocheate dar duc de obicei undeva, intr-o buna zi am primit un mail de la Robert serban, de la Editura "Brumar" din Timisoara, pe care nu il cunoscusem pana atunci, un mail trimis la nimereala la circa 70 de adrese, si in care eram anuntat ca editura respectiva are de gand sa publice literatura erotica si intreba daca n-am, din intamplare, asa ceva. Aveam, si am trimis cartea pe loc. Peste cateva zile am primit raspunsul (pozitiv, bineinteles), dupa care am ales un titlu ("Carne Cruda") si o coperta (o grafica cu femeie goala, vazuta din spate), iar peste alte cateva luni a avut loc lansarea, la Targul de Carte Bucuresti.

 

Dupa care a inceput o noua asteptare, alte cautari pe Google, soldate cu rezultate si mai slabe decat la primul volum. In aparenta, nimeni nu citise cartea, dupa cateva luni se vandusera 29 de exemplare (din "Eu et al." se vandusera 249). Iarasi dezamagire, tristete, furie etc.

 

Deci amandoua cartile fusesera niste esecuri, mi-am zis: nu intereseaza pe nimeni, nu vor interesa niciodata pe nimeni, voi ramane un vesnic anonim, cel putin in domeniul literaturii. Asta e.


Si cam asta si era, pana la inceputul lui iulie a.c., cand, in mod neasteptat, "Eu et al." a ajuns in gura presei, si pe prima pagina a unui ziar cu un articol intitulat "Scandal! Elevi din clasa a VI-a au primit in dar o carte porno!". Ceea ce era absolut adevarat. Dar ce se intamplase?


Se facea ca la scoala generala nr. 52 din Bucuresti, cei din comitetul de parinti au decis sa ii premieze pe copiii care s-au dus la olimpiada de romana cu niste carti. Un lucru bun, de altfel. Cumva s-au strans vreo 50 de lei si o mama a intrat intr-o librarie. Dar ce sa iei cu 50 de lei? Trebuiau sa fie mai multe carti, sa ajunga la toata lumea, deci mama respectiva s-a indreptat catre standul cu solduri. A luat cateva carti de Alecsandri, cateva ale lui Oscar Wilde (din fericire erau basmele lui Wilde, nu romanul ultrapornografic "Teleny") si, in cele din urma, opt bucati de "Eu et al." De ce nu, la urma urmei? Cartea este draguta, are o coperta galbena cu un desen cu niste copii (care se bat), iar numele autorului i-a sunat cunoscut doamnei, care are, din cate stiu, o legatura destul de stransa cu lumea teatrului. Sigur, pe coperta a patra Emil Brumaru apreciaza limbajul deochiat, si daca mama aceea s-ar fi uitat in cuprins, ar fi descoperit ca in doua dintre titluri apare sinonimul mai scurt al cuvantului penis, dar ea nu s-a uitat nici pe coperta a patra, nici in cuprins, si nici profesoara de romana nu s-a uitat, si in general nimeni nu s-a uitat, asa ca au ajuns cartile in mainile copiilor si, mai apoi, in gura presei. Slava Domnului, emisiunea are un rating bun, si subiectul a fost preluat de Mediafax si diverse ziare, a facut ceva valva, a fost discutat pe bloguri si pe siteurile cotidienelor principale. Spre bucuria mea, majoritatea celor care l-au comentat vroiau sa stie de unde pot face rost de carte (incercati la librariile online, la Carturesti nu mai este). Cativa erau scarbiti si se plangeau ca literatura romana nu mai este ce-a fost pe vremuri (dar poate ca este mai bine asa), ca totul decade, ca traim vremuri groaznice, ca tineretul este indrumat gresit, ca de vina este scriitorul, sau editura, ca ar trebui tras la raspundere cineva. Un cititor a sugerat sa fiu azvarlit in inchisoare pentru cel putin 25 de ani, si ma intreb de ce a ales tocmai aceasta cifra - mie mi se pare ca ar fi ajuns si opt ani, ba chiar si numai trei.


In fine. In cele din urma, scandalul s-a stins, eu nu am intrat in puscarie inca, singura urmare a fost demisia inaintata de directoarea scolii generale nr. 52, demisie care sper din tot sufletul ca va fi respinsa, doamna in cauza neavand nici o vina.


Tin sa imi prezint scuzele, daca nu din sinceritate, macar din politete, mamei care a cumparat cartile, copiilor care le-au citit si directoarei care a suportat consecintele. De asemenea, multumirile mele lui Mircea Badea si organelor de presa (tin insa sa precizez ca sunt fiul, nu fratele, regizorului Alexandru Tocilescu. Ar fi cam absurd ca doi frati sa aiba acelasi prenume). si avertizez comitetele de parinti ca si urmatoarul meu volum de proze scurte, care va aparea probabil in toamna la Editura "Paideia" intr-un format inedit, va contine cel putin o proza cam cruda pentru copiii sub 16 ani (si pentru multi altii, banuiesc). Toti ceilalti o pot incerca. Sau nu, la alegere.

Citește totul despre:

Comentarii