În cei trei ani de viață ai fetiței mele, mi-a fost dat să experimentez două sisteme diferite de creștere a copilului.
Mă consider o privilegiată deoarece am posibilitatea să descopăr punctele bune pentru mine din ambele modele și să încerc să le implementez. Dacă la acestea adaugi și instinctul tău de mamă, poate ieși un colaj îmbietor.
Copilul meu s-a născut în România, printr-o procedură cvasi-naturală, într-un sistem care manipulează din greu frica de durere a viitoarei mame, încercând să stoarcă bani din piatră seacă. Majoritatea medicilor nu vor să-și asume vreun risc lăsând lucrurile să decurgă normal și nici nu intenționează să își petreacă nopțile prin spitale, așteptând ca noua creatură să se decidă să vadă lumina zilei. La rândul lor, mamele au auzit și citit multe povești de groază despre naștere, așa că sunt dispuse să rezolve treaba cât mai simplu cu putință, contra cost bineînțeles. Nu am căutat vreo statistică, dar în jurul meu observ cum cezarienele s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. La cealaltă extremă, în Olanda, țara mea de adopție, cezariana nu este niciodată o opțiune a mamei. Cumva similar cu ce am avut noi pe vremea comunismului. De când m-am mutat aici, am auzit doar de două cezariene, una de urgență, cu un făt așezat necorespunzător și cealaltă o poveste lungă și hilară care m-a amuzat teribil. O gravidă din Costa Rica, oripilată la gândul unei expulzii naturale și a suferinței asociate, a trecut prin furcile caudine încă din primele luni de sarcină pentru a convinge sistemul că ea e specială și trebuie să beneficieze de o intervenție chirurgicală. Într-un final, calea găsită a fost să primească o hârtie de la un psihiatru cum că frica de durere e atât de mare încât ea este în pericol de moarte dacă se apucă să expulzeze copilul printre picioare. În Olanda, femeile nasc cu moașa, la spital sau acasă, ca acum 100 de ani. Dacă nașterea are loc la spital, la câteva ore după eveniment, mama este externată, beneficiind la domiciliu de suportul unei femei, un soi de soră medicală-infirmieră-menajeră. Înclin să cred că sistemul din Olanda este cel firesc, deși îi bănuiesc de ascunzișuri economice.
În România, așa cum se știe, mamele beneficiază de concediu de maternitate până când copilul împlinește doi ani. Primele 120 de zile plătite de angajator, restul fiind responsabilitatea statului. În Olanda, există doar cele trei luni, apoi ești trimisă înapoi la produs în câmpul muncii. Și acolo beneficiezi de un anumit procent de timp pentru mulgere, în vederea încurajării hrănirii bebelușului cu lapte matern. Există camere speciale la locul de muncă în care se petrece această activitate, laptele colectat cu succes fiind păstrat în frigider și apoi transportat acasă. Un pic lugubru, însă eficiența este cuvântul de ordine în această țară mică, dar prosperă. Mă întreb retoric, dacă tot se descurcă bine din punct de vedere economic și își permit să ajute țări din lumea a treia, cum de nu se găsește o soluție viabilă de a oferi niscaiva concediu de maternitate amărâtelor, obligându-le să își hrănească puii cu lapte praf sau să se supună procesului umilitor de colectare a laptelui. Mă mir că nu s-a gândit încă nimeni la înzestrarea acestor camere cu mulgătoare automate pentru a reduce timpul în care mamele nu prestează în fața calculatorului... citește mai departe pe like.noinu.ro
