Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Mihai Covaliu, D'Artagnan de România

Majoritatea marilor campioni au reuşit să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic, după un şir lung de rezultate notabile în competiţii de anvergură. Scrimerul Mihai Covaliu a mers însă în sens ...

Share

Daniela Ionescu 0 comentarii

29.07.2010 - 19:06

Majoritatea marilor campioni au reuşit să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic, după un şir lung de rezultate notabile în competiţii de anvergură. Scrimerul Mihai Covaliu a mers însă în sens invers.

Apărut parcă de nici­unde în 2000, la JO de la Sydney, D'Artagnan de România, fără niciun rezultat notabil în palmares până atunci, a cucerit titlul cel mai preţios la sabie. Atunci avea numai 23 de ani şi au existat cârcotaşi care nu s-au sfiit să afirme că succesul a fost obţinut cu noroc. Rezultatele ulterioare, o salbă de medalii de aur, argint şi bronz obţinute la Campionatele Mondiale şi Europene, plus „cântecul de lebădă", bronzul olimpic în 2008, au demonstrat însă că în Australia se născuse o nouă stea a scrimei mondiale.

Fostul sportiv nu a putut renunţa la viaţa agitată a sportului de performanţă şi, după întrecerile olimpice din 2008, a continuat ca antrenor al lotului reprezentativ. Talentul său vizavi de ceea ce înseamnă scrimă s-a materializat rapid şi ca tehnician, echipa masculină de sabie a României coordonată de el obţinând anul trecut titlul mondial.

A fi un bun sportiv nu implică să fii un antrenor de valoare.  Cum de ai avut curajul ca de pe planşă să preiei direct frâiele lotului reprezentativ de sabie al României?

În primul rând sunt un tip extrem de perseverEnt şi ambiţios, iar când mă apuc de o treabă, mai devreme sau mai târziu o duc la capăt. Am vrut să fac ce ştiu cel mai bine şi am demonstrat că experienţa acumulată ca sportiv mi-a fost de un enorm ajutor ca antrenor. Cea care m-a încurajat în mod special şi m-a determinat să preiau funcţia de antrenor coordonator al lotului masculin de sabie al României, deşi nu aveam experienţă ca tehnician, a fost doamna Ana Pascu (n.r. - preşedintele Federaţiei Române de Scrimă). M-a convins spunându-mi că nu trebuie decât să-mi folosesc experienţa acumulată şi să fiu omul pe care îl cunoaşte ea.  Dacă am văzut că are atâta încredere în mine, am zis că merită să încerc şi sunt foarte bucuros că nu i-am înşelat aşteptările.

Cât de mult a contat că, după mai puţin de un an la cârma naţionalei, echipa antrenată de tine a reuşit să  cucerească titlul mondial?

Enorm. Am câştigat, pe lângă un trofeu preţios, încrederea şi respectul celor pe care îi antrenez. S-a văzut imediat în ochii lor că mă privesc altfel. Nu este vorba că înainte nu mă respectau, mai ales că majoritatea au fost coechipierii mei şi îmi ştiau valoarea, dar s-au convins că munca lor, care de cele mai multe ori este extrem de grea, nu  a fost în zadar.

Eşti mai exigent decât fostul antrenor?

Asta ar trebui să spună băieţii din echipă, dar cred că antrenamentele pe care le facem acum sunt mai grele. Motivul este simplu. Trebuie să ne ridicăm nivelul atât cantitativ, cât şi calitativ. Se munceşte într­adevăr foarte mult, dar nu ne obligă nimeni să ne antrenăm din greu în afară de dorinţa de a face performanţă şi a cuceri medalii. Cred însă că marele meu avantaj este că, venind direct de pe planşă, am ştiut foarte bine problemele de la lot. Am ştiut unde să umblu, unde să insist, dar şi unde să fiu indulgent. Ideea este că nu trebuie să munceşti tot timpul pe brânci, ci doar atunci când trebuie şi cât trebuie, respectând cu stricteţe programul dintre antrenamente.

Este scrima unul dintre sporturile cele mai ferite de accidentări?

Nu ştiu ce să zic. Cred că orice disciplină are o parte mai periculoasă şi alta mai puţin periculoasă. Scrima este un sport extrem de solicitant pentru că se desfăşoară în viteză, cu ruperi de ritm şi stres foarte mare. Dacă ştii însă să te antrenezi cu cap, poţi într-adevăr să scapi de accidentări. Eu, de pildă, în întreaga mea carieră nu am avut nici o durere, darămite operaţie sau ruptură de ceva. De asemenea, un rol important îl joacă echipamentul de protecţie extrem de performant, cu vestă din material antiglonţ, şi masca din ce în ce mai sigură.

Cu toate acestea, oamenii nu se înghesuie să vină la scrimă.

Este marea noastră problemă. Că oamenii nu mai fac sport în general, nu numai scrimă. Alături de Gabi Szabo sunt implicat în mişcarea „Sport pentru viaţă", prin care vrem să transmitem părinţilor ideea de a-şi trimite copiii la sport. Cât despre scrimă, un sport extrem de frumos şi nu foarte costisitor, cu beneficii pe termen lung, mai ales pentru că îţi imprimă ideea de a ieşi învingător chiar dacă nu obţii rezultate în competiţii de anvergură,  situaţia este într-adevăr dramatică. În toată ţara nu mai există decât 29 de seniori legitimaţi şi patru cluburi cu secţii de scrimă. De câţiva ani au început să apară cluburi particulare, dar  sunt încă prea puţine.

Te bate gândul să-ţi deschizi un astfel de club de scrimă?

Sigur că mă gândesc să am clubul meu de scrimă, dar deocamdată trebuie să mă ocup de echipa naţională. Evident, aş câştiga mai mulţi bani angrenat într-o astfel de afacere, dar nu vreau să fac asta atâta vreme cât antrenez lotul reprezentativ şi orice activitate extra mi-ar putea diminua performanţele în competiţiile în care reprezint România.  

Eşti un tătic excelent, iar imaginea ta cu numele celor doi copii, Vlad şi Elena, scrise cu pixul pe podul palmelor la festivitatea de premiere de la Beijing este deja celebră. Cum reuşeşti să împaci atât de bine viaţa grea de antrenor cu cea de familie?

Nu-i uşor, dar o am lângă mine pe soţia mea, Irina (n.r. - fostă componentă a lotului de sabie al României, acum metodist în cadrul Federaţiei de Scrimă). Mă înţelege perfect, ştie ce fac şi unde ţintesc. Are încredere în mine şi mă încurajează, iar asta mă ajută extrem de mult.

Ce sporturi ţi-ar plăcea să practice copiii tăi?

Judo şi aikido. Sunt discipline în care înveţi să-ţi respecţi adversarul, dar şi faptul că există legătură între corp şi spirit.

 

7 întrebări rapide

Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?

Când s-au născut cei doi copii ai mei. 

Care este cel mai mare regret?

Nu prea mă pot gândi la regrete. Bucuriile au fost mai mari decât regretele. În general, îmi trăiesc viaţa bucurându-mă de lucrurile frumoase care mi se întâmplă, fără să iau în seamă frustrările sau neîmplinirile de moment.

O dorinţă încă nerealizată?

Să ne calificăm cu echipa la Jocurile Olimpice de la Londra 2012 şi să câştigăm o medalie, evident cât mai strălucitoare. La Londra vreau să fim pe podium după ce la Beijing 2008 echipa a fost pe locul 4.

Poţi enumera  trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie?

O carte, o sticlă de apă şi familia.

De ce te temi cel mai mult în viaţă?

Nu pot să spun că mă tem de ceva în mod special. Pot spune însă că nu-mi place să văd oameni trişti şi supăraţi.

Care este ultima carte pe care ai citit-o?

„Maestrul de scrimă".

Cine a fost modelul în carieră?

În viaţa sportivă am admirat-o foarte mult pe Laura Badea. În viaţa particulară am vrut să fiu la fel ca părinţii mei.

 

1 PALMARES
Cele mai importante medalii: aur (2000) şi bronz (2008) la JO, aur (2005), argint (2003) şi bronz (2001, 2002) la CM, aur (2006) şi bronz (2001, 2002, 2007, 2008) la CE.

2 PENTRU VLAD
Titlul mondial din 2005 a fost unul special, fiind dedicat fiului său, Vlad, care se născuse cu o zi înainte ca Mihai să plece la competiţia care a avut loc la Leipzig.

3 FAN
Mihai a fost un fan al filmelor cu muschetari, iar D'Artagnan era idolul său. Culmea e că aurul olimpic cucerit la Sydney i-a adus şi o poreclă pe măsură: D'Artagnan.

4 FOTBALIST
Primul sport pe care l-a practicat a fost...fotbalul. Spune chiar că era foarte bun, dar o accidentare l-a îndepărtat de minge. Aşa că, de la 9 ani, a trecut la scrimă.

5 SUPĂRARE
Covaliu aproape că şi-a luat gândul de la banii care i se cuvin din partea CS Dinamo şi a Ministerului de Interne pentru bronzul olimpic cucerit în august 2008 la Beijing.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...