Fostul preşedinte rememorează trecerea a două decenii la primele alegeri după Revoluţie şi evenimentele din 13-15 iunie 1990. Iliescu renunţă la sintagma clasică de „golani”, o foloseşte pe cea de “rebeli” şi le ia apărarea minerilor despre care spune că nu ei au fost cei care au introdus violenţa în politica postrevoluţionară, potrivit Realitatea.net.
Ion Iliescu pare să nu fi uitat niciun amănunt din cele întâmplate în urmă cu 20 de ani: alegerea sa în funcţia de preşedinte al României şi venirea minerilor în Capitală.
Într-o postare pe blog, fostul preşedinte îşi reia mai vechile sale teorii despre Piaţa Universităţii şi despre evenimentele violente ce au marcat acea epocă: “Alegerile din 20 mai 1990 s-au caracterizat printr-o participare masivă la vot (cca.15 milioane votanţi). Opţiunea clară a majorităţii covârşitoare în favoarea FSN şi a candidatului său la alegerile prezidenţiale exprima o stare de spirit reală, determinată, pe deoparte de aprecierea celor care s-au afirmat activ, în mod real, în acţiunea de răsturnare a dictaturii şi pe de altă parte, de o reacţie firească de respingere a sloganurilor agresive vehiculate la principala tribună a opoziţiei – „Piaţa Universităţii” – ocupată discreţionar în urma unui miting electoral al PNŢcd, în pofida Decretului-lege adoptat de CPUN privind modul de desfăşurare a mitingurilor electorale, care interzicea ocupare de spaţii publice (pieţe şi artere de circulaţie). Nu a fost deci o „Duminică a orbului” cum, în mod jignitor au apreciat unii opţiunea liber exprimată de cei 15 milioane de români, ci o reacţie firească de respingere a violenţelor la care apelau atunci unele forţe interesate”, scrie Iliescu.
Fostul preşedinte trece apoi la descrierea mineriadei: “Oamenii raţionali care participaseră la manifestările din Piaţa Universităţii dintr-un spirit de frondă faţă de FSN s-au retras a doua zi după alegerile din 20 mai (Liga Studenţilor şi PNŢcd au dat chiar publicităţii decizia luată în acest sens). A rămas însă în Piaţă un grup „radical”, asa-zişii „grevişti ai foamei”, încurajaţi şi întreţinuţi (bani şi hrană) de anumite grupări şi forţe interesate în menţinerea unei stări de instabilitate. Pe 11 iunie, o delegaţie a „greviştilor” s-a prezentat, totuşi, într-o audienţă la viceprimministrul Anton Vătăşescu. Unica lor revendicare se concretiza în cererea de a se crea „un post liber” de televiziune. În urma dialogului, s-au angajat să părăsească Piaţa. Drept urmare, Ministerul de Interne a prezentat un Plan, aprobat de Primul Ministru, Petre Roman, pentru degajarea Pieţei în ziua de 13 iunie şi reluarea circulaţiei în acest loc central al Capitalei. Din păcate, după evacuarea Pieţei, în cursul dimineţii de 13 iunie (indiferent de stângăciile manifestate de Poliţie) şi începerea operaţiunilor de curăţire a carosabilului pentru reluarea circulaţiei, spre prânz şi în cursul dupăamiezii, grupuri de rebeli, evident pregătiţi, au agresat cordoanele de poliţişti (care nu erau pregatite pentru o asemenea confruntare) şi au incendiat autobuzele acestora”.
În povestire apare şi fostul lider al Pieţei: “Marian Munteanu a apărut (de ce ?!!!) în balconul Universităţii, adresându-se grupurilor din Piaţă «înfierbântate» după «isprava» incendierii autobuzelor, oferindu-le o «informaţie» falsă! – că grupuri de studenţi ar fi arestate în cladirea Poliţiei Capitalei. Au urmat scene de groază! Folosindu-se de dispariţia poliţiştilor, grupurile rebele au atacat şi au devastat instituţii publice ale statului – clădirea Poliţiei Capitalei, nou-creatului SRI, au asediat clădirea Ministerului de Interne, iar alte grupuri s-au îndreptat spre clădirea Televiziunii, pe care au devastat-o. Au încercat să pătrundă în Studiouri, însă lucrătorii TVR s-au baricadat, iar spre seară, conducerea Televiziunii, a decis întreruperea emisiei. Acţiunile anarhice virulente, scenele de groază ale încendierii de autovehicule şi devastării de clădiri publice, coloanele groase de fum care se ridicau din centrul Bucureştiului, au îngrozit populaţia, atât din Bucureşti, cât şi din ţară . Nimeni nu înţelegea ce se petrece şi care era motivaţia acestei răbufniri de ură, la numai trei săptămâni de la Alegerile democratice, libere, din 20 mai 1990.”
Povestea continuă: “În aceste împrejurari, în calitate de preşedinte ales, am adresat cetăţenilor Capitalei, vorbind despre gravitatea situaţiei create pentru soarta democraţiei câştigate şi solicitându-i să sprijine organele de ordine – pentru a curma aceste acte anarhice de vandalism şi de a intra în normalitate. Toată propaganda antiguvernamentală din anii 1990, continuată de unii şi astăzi, evită relatarea acestor fapte grave din ziua de 13 iunie, sau le răstălmăcesc, inventând tot felul de poveşti ridicole pentru a pretinde că puterea de atunci ar fi pus la cale aceste acte de violenţă! (fără a-şi pune măcar întrebarea :ce interes ar fi avut, după o victorie atât de clară la Alegerile din 20 mai ). În schimb, s-a declanşat o adevărată campanie în jurul celor petrecute în zilele de 14 şi 15 iunie, după sosirea minerilor în Bucureşti (care ar fi fost chemaţi special de Iliescu sau de conducerea FSN – de ce?!!! ca să înăbuşe opoziţia! Avea nevoie oare de aşa ceva? Logica însă, nu are loc în asemenea campanie!) “
Apoi Iliescu le ia partea minerilor: “Trebuie afirmat clar că nu minerii au introdus violenţa în viaţa politică de după decembrie 1989. Ei nu au fost prezenţi nici în cursul evenimentelor din ziua de 12 ianuarie, nici în 28 ianuarie (când s-a aruncat cu sticle incendiare în clădirea Guvernului) sau în ziua de 18 februarie (când a fost devastată clădirea Guvernului), nici la ciocnirile violente de natura etnică din martie de la Târgu-Mureş; nici la ocuparea Pieţei Universităţii şi nici la acţiunile violente din 13 iunie. Venirea minerilor în 14 iunie 1990 (alături de mulţi alţi cetăţeni din judeţe vecine Capitalei) a fost efectul şi nu cauza violenţelor declanşate în ziua de 13 iunie. Este clar că atât violenţele din 13 iunie cât şi cele săvârşite de mineri în 14 şi 15 iunie au adus grave prejudicii de imagine ţării.”
