Interul-stânga de la CS Minaur Baia-mare, Ionuț Ramba, jucător component al naționalei României la handbal masculin, între 2012 și 2019, a explicat situația actuală a handbalului românesc, realizând o radiografie cât mai apropiată de realitate, printr-o analiză a momentului dificil în care a ajuns handbalul masculin de la noi, dar și feminin, de câțiva ani buni.
RL: Te-ai întors în România în 2017, după ce-ai jucat doi ani în Germania, la TBV Lemgo. Care au fost motivele pentru care ai ales să revii în țară și ce ai găsit schimbat aici?
Ionuț Ramba: Pe plan profesional, handbalistic, era cel mai bine acolo, cel mai sigur, și din punct de vedere financiar, și din punct de vedere profesional. Ce show-uri erau pe acolo nu prea există în Europa, și cum te respectă oamenii aceia, și să joci la fiecare meci cu sala plină, de 4000-5000 de oameni, înseamnă ceva.
Mi-aș fi dorit să fi avut o experiență și cu o echipă din Franța. Am fost în negocieri avansate cu o formație de acolo, dar, din păcate, au picat negocierile și am decis să revin în campionatul din România, fiind curtat de mai multe echipe.
Și am ales dintre toate CSM București.
Eu când am plecat, am plecat din cauza problemelor financiare, a instabilității din țară, la nivelul sportivilor, cel puțin la handbal, pentru că noi nu avem o ligă profesionistă. Astfel, erau alte metode de plată: primăriile sponsorizau cluburile, care erau pe ONG-uri, era o lege în care primăria trimitea banii către ONG-ul acela și acel ONG își drămuia cum voia banii și mulți, poate erau incompetenți, nu știau cum să-i drămuiască, să-și calculeze bine și în loc de 12 luni ajungeau pentru 8 sau 10 luni sau poate chiar mai puțin. Legea le permitea să bage foarte ușor asociația în insolvență, o închideau, se ștergeau pe mâini și era gata, numai sportivii aveau de pierdut, cu 2, 3 sau 4 luni restanțe financiare. Ei rămâneau cu buza umflată. Și cum am pățit de două ori lucrul acesta, odată la Bacău și odată la Baia Mare, am zis că e momentul să plec. Între timp s-a dat o lege care a clarificat lucrurile în privința aspectelor financiare ale jucătorilor, ajungându-se la o siguranță în acest domeniu, chiar dacă se mai întârzie și acum, poate din cauza pandemiei, o lună sau două, banii se iau sigur până la urmă. Contractele sunt făcute direct cu primăria și nu mai e problema că vei rămâne pe dinafară și nu-ți vei mai lua banii. S-a schimbat ceva în sensul acesta.
Rezolvându-se problema financiară, jucătorii se pot concentra acum doar pe latura sportivă. În trecut, toți erau afectați zilnic de problema asta, mai ales psihic, rezultând un randament scăzut la nivel sportiv.
RL: Ești făgărășean, ardelean. A contat acest lucru când ai ales să vii în 2020 la CS Minaur Baia Mare și să lași în urmă pe CSM București?
Am ales să revin la Baia Mare pentru că-mi doream să schimb mediul, îmi doream o zonă mai liniștită, iar destinația aceasta a fost cea mai bună pentru mine și familia mea. Un alt motiv a ținut de latura sportivă și sentimentală, pentru că experiența anterioară la
Baia Mare a fost de doar patru luni, din cauza problemelor financiare, și am simțit că trebuie să revin la această echipă de tradiție din handbalul românesc, cu un public minunat, poate echipa cu cea mai frumoasă atmosferă din handbalul național. Doar că, din păcate, momentul revenirii a coincis și cu pandemia actuală și nu putem juca cu spectatori, ceea ce este foarte trist pentru noi. Este un sezon atipic, cu multe accidentări și probleme cam de aceeași natură, dar sperăm să terminăm cu bine la final.
Au fost trei ani frumoși la CSM, cu momente deosebite acolo, dar și cu regretul că nu am reușit să câștigăm cel puțin un titlu de campioană având o echipă foarte bună. Acolo am câștigat o cupă europeană, Challenge Cup, competiție în care sunt acum cu CS Minaur Baia Mare, doar că s-a schimbat denumirea în European Cup. Dinamo e în EHF European Cup, iar cea mai importantă competiție handbalistică intercluburi europeană este Champions League.
RL: Ai jucat sâmbătă cu CS Minaur Baia Mare în sferturile European Cup în primul tur. A fost un adversar redutabil SABBIANCO ANORTHOSIS FAMAGUSTA sau a fost doar o surpriză înfrângerea voastră, și vă veți mobiliza și veți întoarce rezultatul peste o săptămână?
Nu este o surpriză că au ajuns până în sferturile de finală. Sunt o echipă omogenă, organizată și bătăioasă. Din păcate noi am pierdut pe teren propriu din cauza noastră. Jocul nostru, anul acesta suferă la toate capitolele. Nu am fost în efectiv complet la nici un meci sau turneu din acest sezon și s-a simțit și în meciul acesta. Au fost absențe din cauza Covid-19, fiind coechipieri în izolare, ori accidentați. Acum iar avem un jucător în izolare și mai mulți accidentați.
Echipa nu este încă stabilizată, dar eu am încredere că încă putem să ne calificăm mai departe. Cu multă determinare, atenție, putem întoarce scorul din jocul tur, deși a fost unul rușinos pentru noi, pe teren propriu.
Îmi doresc să ajung cu Baia Mare, cel puțin în semifinale, ar fi a patra semifinală pentru mine cu patru echipe diferite. Aceste echipe sunt Bacău, Odorhei și CSM București, iar Minaur Baia Mare ar fi a patra echipă.
Dacă am ajunge în semifinale am da de o echipă suedeză, șansele fiind destul de mici, dar în handbal orice este posibil. De două ori am ajuns în finală și am câștigat de fiecare dată. Dorința este să ajung în finală și să câștig și cu Baia-Mare. O performanță unică în handbal să câștig de trei ori cu trei echipe diferite.
RL: Câți jucători sunt în izolare înainte de fiecare meci de campionat sau de cupă europeană? E vreo proporție? 2,3,4 jucători, câți sunt?
Nu e o regulă, însă am început cu un lot de 22 de jucători în vară și s-au accidentat vreo 7-8 până acum, deci am fi 15 valizi și mai sunt câțiva în izolare, împreună cu stafful tehnic, doar ce a ieșit din izolare de câteva zile. Nu se joacă etapă de etapă, jucăm sub formă de turneu, la 2-3 săptămâni sau chiar la o lună de zile, și când jucăm sunt șanse destul de mari ca cineva să lipsească. Dacă am juca săptămânal poate nu ar mai lipsi nici unul
sau doar câte unul sau doi. În al doilea turneu a fost cel mai greu pentru că au lipsit 7 jucători, care au avut Covid. Am încercat să jucăm câți eram valizi. Anul acesta este de tranziție și nu știu, nu vreau să fiu rău, unii poate au altă părere, dar din ce am simțit se pare că este un an de amatorism total, cel puțin la nivel de pregătire, la nivel de federație ca organizare a competiției, deci la toate nivelurile, o problemă destul de mare. E un paradox pentru mine, toate echipele din Europa joacă tur-retur, numai la noi se joacă sub formă de turnee, iar cluburile au de suferit.
Eu, spre exemplu, care joc la Baia Mare, care e în colțul țării, trebuie să vin până la București, sau până la Sfântu Gheorghe sau pe unde se mai organizează turneele și să fiu tot timpul plecat în deplasare. Pe lângă oboseala care se acumulează, la meciuri, la antrenamente, e greu să fii pe drumuri.
RL: Care era atmosfera la lotul național când ai fost tu ultima dată, în iarna lui 2019?
Atmosfera nu a fost niciodată rea la echipa națională, între noi jucătorii a fost destul de bună, dar sunt mai mulți factori. Plus că, în ultima vreme, nivelul condițiilor de cazare, de masă, a fost chiar în regulă. Subiectul naționalei e delicat și putem să vorbim mult.
S-a încercat un restart în handbalul masculin cu venirea lui Xavi Pasqual, iar după aceea cu Montoya. Au fost câteva rezultate bune, dar era nevoie de continuitate. Stilul spaniol e diferit de al nostru și ne-a fost destul de greu să-l înțelegem. Se știe că nu ne mai calificăm de multă vreme la turneele finale, este nevoie de o reformă în handbalul românesc. Suntem un popor mândru și noi mai trăim încă cu rezultatele din anii ’60-’90.
În anii aceia eram o forță mondială, noi acum ne raportăm la condițiile din acea perioadă. În acea perioadă au fost cele mai multe și importante performanțe din handbalul românesc. În prezent handbalul a evoluat foarte mult, fiind foarte dinamic, iar între timp s-au schimbat și regulile jocului rezultând un joc în viteză, spectaculos și cu multă forță. Din păcate noi am rămas mult în urmă. În presă se vorbește și se pune multă presiune cu rezultatele din trecut. Trebuie să fim realiști și să recunoaștem că trebuie să o luăm de la capăt și să învățăm de la cei mai buni. Așa cum au venit ei la noi, în țară, să învețe meserie de la profesorii și antrenorii noștri. Ca să redevenim o forță mondială trebuie să lăsăm din orgoliu și să învățăm de la nordici, francezi, spanioli și nemți. Schimbarea trebuie să vină de la profesori foarte bine instruiți în străinătate, în Danemarca, Norvegia, Spania sau Franța și după aceea să fie aplicat ceea ce se învață acolo la cadeți și juniori, la bază, ca să avem o șansă.
Trebuie schimbat stilul nostru învechit și luat stilul nordic care acum este cel mai bun. Spaniolii Pasqual și Montoya au încercat lucrul acesta, dar au stat numai trei ani, doi ani primul și un an al doilea. Dar a fost doar un moment, cu câteva rezultate, dar apoi am revenit la stilul nostru, la aceleași rezultate nedorite.
Venirea lui Rareș Fortuneanu, un antrenor român care este școlit în Franța, a adus o schimbare, dar s-a demonstrat că problema nu este la antrenor, ci la noi, pentru că pe stilul nostru este greu să se implementeze stilul francez dacă noi nu lucrăm de la cadeți și juniori acest stil.
Deci, nici cu el, chiar dacă am făcut un meci bun cu Muntenegru în toamna trecută, o surpriză, atunci când le-au lipsit câțiva jucători buni de-ai lor, meciurile cu Kosovo ne-au demonstrat că avem o problemă foarte mare în sistemul românesc. Și atunci ne întrebăm: noi românii, de ce nu mai putem să ne calificăm?
Deși a fost un rezultat rușinos pentru handbalul românesc, mai sunt și acolo șanse de calificare dacă România ar scoate cel puțin un punct în Muntenegru, atunci ne putem califica la Campionatul European. Asta e singura condiție, să scoatem un punct pentru că putem trece astfel peste Kosovo care are 3 puncte. Am avea șanse.
Dar, cum zicea și antrenorul, mi s-a părut că a fost un blocaj psihic, emoțional. Chiar dacă știi că ești mai bun decât echipa aceea tot ei au reușit să fie peste noi, chiar dacă nu erau la fel de pregătiți. Dar ambiția lor de sârbi și pe lângă ambiție, organizarea la ei a fost foarte bună.
RL: Crezi că sunt ambițioși ca sârbii sau seamănă mai mult cu albanezii? Nu am prea văzut sârbi în reprezentativa Kosovo.
Acum asta este. Și eu am un sârb în echipă și el zice: Kosovo e Serbia.
Nu vreau să cred că a fost o întâmplare meciul acela, de acasă, cu Muntenegru, dar rezultatul, când am bătut la 9 goluri, nu reflectă neapărat realitatea. Acum Muntenegru a condus pe Suedia, iar Muntenegru putea să câștige acolo dacă erau mai atenți. Dar le-au lipsit câțiva jucători decisivi, care joacă la echipe bune și pe lângă asta, atunci au avut ceva probleme cu Covid-19. Dacă stai în izolare 2 săptămâni, o iei de la capăt cu pregătirea, pierzi tot practic. Au fost și 2 jucători, de la mine, de la echipă, după 8-9 zile de izolare, deci nu au făcut nimic și vreo doi, la fel, de la Timișoara, deci au fost 5-6 jucători care s-au dus în cantonament fără a fi pregătiți înainte. Ei au pierdut din pregătire pentru că au stat în izolare. Și ăsta este un factor. Cumva trebuie să ne adaptăm, toate echipele trec prin lucrul acesta, cel puțin sezonul acesta. Dacă nu suntem bine pregătiți tehnic, și nici psihic, acolo se rupe jocul și trebuie să ne schimbăm.
RL: Ce se mai poate schimba până la următoarele două meciuri?
Rareș Fortuneanu are capacitatea să motiveze jucătorii și să scoată din aceste două meciuri un punct ca să ne calificăm la tuneul final european. Chiar dacă a fost școlit în Franța, știe jucătorii români pentru că a crescut aici.
Și mie mi se pare că nu trebuia să pierdem cu Kosovo, este un rezultat dezamăgitor, este o surpriză în Europa. Trebuie să fim realiști, noi ne tot dorim să mergem la campionatul european sau la mondial, să ne calificăm, dar trebuie să vedem problemele adevărate.
În primul rând la noi se pune presiune, și în presă, și de către cei vechi care au fost campioni mondiali. Echipa României se prezintă ca fosta campioană mondială de 4 ori. Nu ar mai trebui să se spună lucrul acesta, trebuie să ne raportăm la realitate, asta a fost în anii ‘60-‘70 când erau mai puține naționale, când handbalul a fost la început.
România a fost mai bine dezvoltată și a reușit performanțele acelea, dar nu poți să te compari cu acea națională și să pui o presiune așa mare. Iar dacă vedem realitatea, noi am ajuns destul de rău, și alte naționale au fost acolo, apoi jos și au reușit să se ridice, dar au avut un proiect, dar noi nu avem, tot ne ducem în jos. Problema este de la juniori și tineret. Am trecut prin asta și știu cât de greu este, foarte greu să ajungi la seniori.
Avem o problemă în primul rând cu condițiile de talie, încă se mai impun niște limite, nu toți jucătorii pot ajunge la seniori, unii mai mici de înălțime nu pot, chiar dacă sunt mai talentați ca alții și sunt opriți din a ajunge. Asta este una.
Apoi, interesele antrenorilor la cluburi, depind de municipalitate, unora li se impun niște condiții de performanță nerealiste, să câștige medalia de aur sau să ajungă la turneul semifinal sau final și apare o altă presiune.
Ar trebui la nivel de juniori să se dezvolte alte lucruri și să fie o plăcere de a juca, să vezi bătălia între echipe și să ai o arie mare de selecție, dar când vezi când nici de la juniori nu prea ai ce să alegi și că nu vine nimic din spate, e clar că sistemul nu funcționează. Material genetic avem, ”materie primă” este în România, a fost mereu, sunt jucători talentați, dar dacă nu are cine să-i șlefuiască, nu ai cum să ajungi sus.
De asta suferim acum la echipa națională, în ultimii ani. Cei care au fost din generațiile crescute bine ne-am mai bătut și cu echipele bune, dar acum nu vom mai putea face față dacă nu schimbăm ceva. Și la nivel organizatoric, în federație, dacă sunt doar propriile ”interese” la mijloc, nu există nici o șansă. Asta lumea nu vede și nu știe din afară ce se întâmplă în interior, la fel ca în orice alt domeniu din România, pe stilul acela vechi, al intereselor limitate se merge. Și din cauza asta suntem în toate domeniile unde suntem. Rezultatul acesta nu este neapărat dezamăgitor pentru că mă așteptăm la un moment dat să ajungem aici, asta este realitatea sistemului din România.
RL: E un eșec usturător cu Kosovo și pentru faptul că nu recunoaștem această reprezentativă ca stat?
Am citit și eu despre lucrul acesta. Nu știu dacă este usturător, eu nu vreau să văd așa lucrurile, adică să mă amestec în chestiunile de recunoaștere internațională. Știu că ar trebui să fie și la noi mândrie națională, dar ar trebui să fie cultivată, ceea ce nu prea s-a mai petrecut și se pierde din patriotismul ăsta, nu mai există ce a fost înainte. Pe lângă asta, și noi când intrăm în teren trebuie să avem niște cunoștințe în handbal. Ei au avut mai multe elemente pro față de noi. Este usturătoare înfrângerea, este o pată neagră pentru handbalul românesc și probabil asta ne va urmări, nu se va șterge rezultatul acesta niciodată din istorie, dar eu sper să fie un semnal serios pentru noi și să facem ceva. Avem o problemă națională la nivel sportiv, nu mai există implicare, nu mai există centre, nu mai există antrenori pregătiți. Pe lângă asta, antrenorii care au fost buni nu mai dau rezultate, ei trebuie adaptați la ce este acum, pentru că sportul a evoluat, trebuie școliți în afară.
Măcar la fotbal se vând jucători, se scot bani și din drepturi de televiziune, dar în handbal doar se bagă bani și se cere performanță.
RL: Joci pe același post ca și Neagu, cea mai mare handbalistă a României din toate timpurile. E un post cheie la handbal, cel de inter stânga?
Și Karabatici, cel mai bun handbalist al lumii, tot inter-stânga, dar și centru joacă. De aici trebuie să șutezi de la distanță, dar și să creezi pentru ceilalți. Este cel mai solicitant post pentru că și în apărare ai mult de muncă.
RL: Ce crezi că n-a mers și la naționala de handbal feminin, pentru că am pierdut aseară cu Norvegia și azi nu am obținut decât o victorie la 3 goluri cu Muntenegru, insuficientă pentru calificarea la turneul olimpic din Japonia?
Mulți văd în ultima vreme că handbalul feminin se îndreaptă spre același deznodământ ca și handbalul masculin. Noi ne-am mai calificat până acum pentru că am avut un jucător excepțional, pe Cristina Neagu, dar în momentul în care este luată om la om și naționala este dependentă de ea, și este anihilată, automat România nu mai este o echipă de top. Celelalte jucătoare nu sunt la nivelul de ei. Celelalte echipe nu au un singur jucător de valoare, au multe jucătoare valoroase, fiecare pe postul ei. Eu cred că la Europeanul din 2020, lumea a fost dezamăgită degeaba de prestația României pentru că nu prea ar avea de ce dacă noi stăm într-un singur om. În momentul în care va renunța și Cristina Neagu la națională, ce se va întâmpla? Nu ne vom mai califica la turneele finale nici la fete?
În 2015, când a fost ultima medalie la un turneu final, am avut șansă cu Neagu care a fost într-o formă foarte bună atunci. De atunci nu am mai avut vreo performanță. Fetele, într-adevăr, spre deosebire de băieți, s-au calificat măcar. Din păcate, și ele se îndreaptă spre un punct, nu foarte fericit.
RL: Ce dorințe, ce perspective ai pentru 2021? Îți dorești să mergi la națională?
Având în vedere că avem mulți accidentați, dar și absenți din cauza pandemiei, nu putem să ne îndeplinim obiectivele propuse la început de sezon. Eu sper ca în campionatul României să avem o clasare în primele cinci echipe. În Cupa României, nu știu cum se va juca, dar și acolo ne dorim să ajungem în primele 4 echipe, în Final Four. În European Cup îmi doresc să ajungem cel puțin în semifinală sau chiar în finală.
Iar pentru echipa națională mi-aș dori să revin în viitor dacă antrenorul se gândește la mine și crede că m-aș plia pe stilul lui de joc. În 2019 am renunțat a mai merge din cauza unei accidentări, iar după aceea au fost câteva schimbări acolo, s-a încercat alcătuirea echipei cu alți jucători, iar când am fost întrebat dacă mai vreau să vin, nu am fost din punct de vedere fizic pregătit la momentul acela.
