23 C
București
sâmbătă, 25 septembrie 2021

Strazile spun povesti… false!

Este laudabila initiativa editurii Humanitas de a pune in aplicare o conceptie editoriala noua, sustinuta de o investitie pe masura. Totusi starneste nedumeriri cuprinsul cartii, mai ales informatia istorica presarata printre filele volumului. Autorul al carui nume se afla pe coperta (si de care proiectul nu spune nimic) abordeaza intr-un stil neglijent proiectia istorica a reperelor bucurestene avansand cu usurinta si dupa ureche, detalieri fara acoperire documentara. Daca autorul ar fi parcurs macar in parte bibliografia selectiva pusa la finalul cartii, cu siguranta nu ar fi existat multitudinea de greseli, care pun sub semnul intrebarii intregul proiect, desi, tema acestuia a preluat din ideile altor carti aparute in ultimii ani.  
Pornind de la general la particular am fost surprins sa descopar faptul ca fotografiile de epoca, documente istorice prin excelenta, nu sunt actualizate. Cititorul trebuie avizat daca respectiva strada din fotografie mai exista sau si-a schimbat numele. Deoarece volumul are si pretentia sa se numeasca "Strazi vechi din Bucurestiul de azi"!  
Dintre zecile de greseli de bun simt am ales doar cateva spre atentionarea publicului, volumul avand totusi un pret destul de piperat pentru simplul cititor. Mai intai am redat citatul cu greseli iar apoi este oferita publicului corectarea istorica: Iata-le:
1. La p.39 aflam: "strada unde s-a aflat biserica Ienii, (este) numita asa pentru ca a fost ctitorita de o femeie, Iana, sotia unui oarecare negustor Mihai. In secolul al XVIII-lea este atestata aici mahalaua Bisericii Ianii". Numele corect este de Biserica Enei, ctitorita de fapt in a doua parte a secolului al XVII-lea, de Ene Barcaneasca. Asadar nu era nevasta "unui oarecare negustor" ci era nevasta de boier, Barcanestii avand intinse mosii in judetul Prahova, fiind atestati din vremea lui Mihai Viteazul.  Mahalaua Biserica Enei s-a aflat intre Podul lui Ceamur, unde se invecina cu mahalaua Coltei si se extindea "peste locurile lui Simion Romanov (azi Palatul Universitatii), peste terenul scolii de Arhitectura, apoi triunghiul locurilor lui Mazar Pasa si ale Cornestilor (locul blocului Carlton); adica intre strada Regala, Bulevardul Ion I.C.Bratianu si Biserica Enei."1
2. La p.83 aflam despre cartierul Damaroaia ca "mosia parcelata a apartinut boieroaicei Maria Damaris – de unde numele Damaroaia". Aici nu este numai un fals istoric ci si o interpretare etimologica dupa ureche. De fapt, toponimicul Damaroaia nu are absolut nici o legatura cu Maria Damaris. Damaroaia a fost numele unei vornicese, care intre anii 1830 si 1833 a avut o intinsa "gradina", "in targul Bucurestilor, pe Podul de Pamant (azi Calea Plevnei), pana la streaja (bariera), ulita pe langa vornicul Samurcas catre Mitropolie". Zona cartierului Damaroaia, la inceputul secolului XX si pana catre 1926, a fost o intinsa mosie aflata in posesia altei familii, numita Stoicescu. 2
 3. (p. 89) "Dristorenii erau o breasla de negustori veniti in vremea fanariotilor de la Cetatea Dristor (vechiul castru roman Durustorum, azi Silistra in Bulgaria)". Aici domnul Ofrim este chiar penibil. De fapt este vorba de o asezare a mesterilor piuari, care se numeau «darstari», «darsta» fiind piua din piatra folosita la fabricarea postavului si dimiei. Piuarii fabricau «darste» si pentru sutele de mori de pe cursul Dambovitei, care timp de sute de ani au fost prezente cotidiene, de mare relevanta economica pentru targul Bucurestilor. In Bucuresti a existat si o mahala a postavarilor inca din secolul al XVI-lea. Toponimicul Dristor vine de la breasla piuarilor care si-au avut satul in aceasta parte a Bucurestilor.3
 4. (p.112) "Intre strada Gabroveni si Lipscaniul invecinat s-a aflat hanul Gabroveni". De fapt domnul Ofrim plaseaza eronat hanul Gabroveni pe locul hanului Hagi Teodorachi devenit incepand cu 1852 «Pasagiul Comercial». Hanul Gabroveni s-a aflat pe locul actualului hotel Universal, dintre strazile Gabroveni si Covaci. Daca autorul ar fi privit cu mai multa atentie harta reputatului Pappasoglu, publicata fragmentar chiar intre filele cartii, nu ar fi ajuns la aceasta greseala elementara.
5. (p.121) Despre zona pietei Kogalniceanu, Al.Ofrim afirma: "pe aceste locuri s-a aflat, pe la 1817, Gradina lui Giafer" care "ulterior s-a numit Gradina cu Cai". Gradina lui Giafer a fost insa alta si s-a aflat in spatele bisericii Slobozia de pe calea serban Voda;  biserica exista si azi pe bl.Dimitrie Cantemir, iar vestita gradina ar corespunde astazi cu intersectiei dintre bulevardele Cantemir si Marasesti.4  
6. (p.146) O alta perla a dl.Ofrim: "strada Lipscani exista din secolul al XVII-lea, ea pornind din centrul comercial aflat in jurul bisericii Sf.Gheorghe Nou(…)". Fals! Strada Lipscani este atestata prima oara la 5 iunie 1589.5 Deci in secolul al XVI-lea, cand se numea Ulita cea Mare, numita la 1770 Ulita serban Voda intre selari si Podul Mogosoaiei. Cum ii spunea si numele de la 1770, actuala strada Lipscani, nu se intindea in vechime pana la biserica Sf. Gheorghe Nou.
7. (p. 156) Iata acum ceva cu adevarat inspaimantator: "la 20 septembrie 1458, Vlad Tepes emite un hrisov in care este amintita "cetatea Bucuresti"(…) si "intre anii 1458 si 1662, celebrul voievod si-a stabilit curtea aici, langa apa Dambovitei". Atestarea corecta este 20 septembrie 1459 si se invata in clasa a VIII-a iar domnia celebrului voievod s-a consumat de fapt intre 1456 si 1462 si nu pana in anul 1662! Dl.Ofrim a dorit probabil sa spuna altceva dar chestiunea cu istoria elementara l-a depasit: Bucurestiul a fost resedinta domneasca din vremea lui Vlad Tepes, potrivit hrisovului din 1459(si nu 1458!) iar in anul 1659 a devenit resedinta permanenta a Valahiei in defavoarea Targovistei, decizie luata de Gheorghe Ghica.
8. (p.194) Iata o alta snoava ofrimiana despre strada Olari: "in secolul al XVII-lea aici se afla mahalaua olarilor(…)". Aceasta mahala este cunoscuta potrivit documentelor din 1793 sau oricum din secolul al XVIII-lea. In secolul al XVII-lea Bucurestiul nu ajungea nici pe strada Armeneasca.6  Mahalaua Olarilor "se intindea de la pravalia lui Calin Cofetarul de langa biserica Olari(Mosilor) pana in scaunele macelarilor de la Biserica cu Sfinti".7
9. (p.208) Dl Ofrim are probleme si cu orientarea geografica: "pe malul drept al Dambovitei se afla gradina lui Scufa". De fapt pe malul stang al riului deoarece treaba cu malurile se judeca dupa directia de varsare a acestuia, asadar gradina se afla la nord de cursul Dambovitei.
si tot asa, "pe locul unde se afla astazi cladirea Operei se gasea (…) Gradina lui Zdrafcu". De fapt aceasta se afla la sud de cursul Dambovitei, pe malul drept al acesteia, incepand cu ostrovul Sf.Elefterie Vechi. Acesta a facut parte dintr-o zona impadurita, care pornea de aici si imbraca dealul Cotrocenilor. Pe locul Operei s-a aflat tot gradina Procopoaiei.
Alexandru Ofrim se angajeaza si in detalieri etimologice cu pretentii de-a dreptul chirurgicale, fara sa consulte circumspectia literaturii de specialitate privind astfel de etalari. Cand se refera la vechiul arsenal de artilerie, numit in evul mediu «puscarie», locul de pastrare a tunurilor numite "pusti", spatiu care a avut si un rol similar arestului preventiv de azi, dl.Ofrim sustine: "de aici avem in limba romana cuvantul «puscarie», cu sensul de inchisoare". Reputatul lingvist Alexandru Cioranescu tempereaza mult aceasta abordare: "nu e sigur daca puscarie «temnita» trebuie explicat prin faptul ca vreun depozit sau cazarma de artilerie ar fi servit la inchisoare (Tiktin); mai probabil in acest cuvant se pastreaza, ca in puscuta si pusculita, semantismul primitiv din slava ." 8
O alta abordare etimologica ofrimiana se refera la strada Ferentari(p. 105). Aflam ca numele strazii si al cartierului "vine de la «ferentari» – soldati pedestri de infanterie usoara (din latinescul ferentarius). Dupa unele opinii, aici s-ar fi aflat campul de exercitii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul". Sa le luam pe rand. Latinescul «ferentarius» nu are legatura cu zona Ferentari, deoarece acest termen apare in secolul al XIX-lea, fiind "un imprumut literar invechit".9 De fapt toponimul «ferentari» a venit pe filiera maghiara si pentru  a lamuri acest aspect am contactat doi ilustri cercetatori maghiari: reputatul medievist Spielmann Sebestyén de la Biblioteca Teleki-Bolyai, din Tg.Mures si istoricul Lajos Demeny, acesta din urma traind chiar la Bucuresti! Amandoi mi-au spus ca nu a existat un corp de armata in evul mediu, cu numele de «ferentari» iar majoritatea istoricilor ardeleni considera artera Ferentari, ca fiind drumul de acces catre Dunare prin Bucuresti, al exilatilor «curuti», trupe rasculate sub comanda principelui ardelean Francisc Rákóczi II, care s-au opus stapanirii austriece la inceputul secolului al XVIII-lea. Dupa incheierea pacii de la Satu Mare (1711), conducatorul lor din exil a fost un anume Ferencs, de aici si Ferentari. Insa este doar o ipoteza. In sustinerea ei vine toponimul «Berceni», zona aflata la sud de calea Ferentarilor, si a carei origine se trage de la numele contelui Bercseny, care si-a stabilit la sud de Bucuresti o tabara pentru adunarea exilatilor curuti, la inceputul secolului al XVIII-lea.
Asemanarea dintre latinescul «ferentarius» si Ferentari reprezinta ceea ce literatura de specialitate numeste drept coincidenta lingvistica. Asa cum (pe) «mine» exista si in romana dar si in tatara cu acelasi sens, fara sa existe vreo legatura culturala sau lingvistica intre cele doua limbi. Asa cum tot coincidenta lingvistica exista intre romanescul "fac" si englezescul "fuck".
Parcurgand acest volum plin de greseli  m-am gandit la cititorul inselat de aparenta frumusete a cartii, fiind apoi dezinformat. Apoi m-am gandit la bietul student, care va prelua cu buna stiinta greselile cartii in bibliografie si va ramane in cazul unei posibile evaluari negative, cu ideea ca este singurul vinovat. Aici este lucrul cel mai grav.

  NOTE
1. George Costescu, Bucurestii vechiului regat, Ed. Universul, Bucuresti, 1944, p. 19.
  2. Emil Vartosu, Ion Vartosu, Horia Oprescu, Inceputuri edilitare 1830-1832. Documente pentru istoria Bucurestilor, vol. I, f.ed., Bucuresti, 9 mai 1936, p. 20
  3. vezi Nicolae Iorga, Istoria industriilor la romani publicata pentru Societatea Nationala de Credit, f.ed., Bucuresti, 1927, p. 19
  4. vezi colonel Popescu Lumina, Bucurestii din trecut si de astazi, Editura ziarului Universul, Bucuresti, 1935
  5. Paul I.Cernovodeanu, Orasul Bucuresti in perioada 1545-1601, apud Istoria orasului Bucuresti, vol.I., Muzeul de Istorie al Orasului Bucuresti, 1965, p. 106
  6. George Ionescu Gion, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I.V.Socecu, Bucuresti, 1899, p. 333.
  7. George Costescu, op.cit., p. 25.
  8. Alexandru Cioranescu, Dictionarul Etimologic al limbii romane, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2002, p. 647
  9. ibidem, p.  325

Ultima oră
Pe aceeași temă