O poarta se intredeschide undeva, in lume, cea a unui lacas sarac, in care sclipeste fanul dintr-o iesle. In acelasi timp, o alta poarta se deschide in Cer, a unei stele care strabate noaptea. Poarta dubla si singulara, de solstitiu. Soarele tocmai a intrat in faza ascendenta a traiectoriei sale.
Un Prunc tocmai s-a nascut, un Prunc care va creste si va lumina lumea. In prima zi a Creatiei, Dumnezeu a despartit lumina de intuneric, iar in a Doua zi a creat Cerul. In a Patra zi, a spus: „Sa fie luminatori pe taria Cerului, ca sa desparta ziua de noapte, si sa fie semne, ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii; sa fie luminatori pe taria Cerului, ca sa lumineze pamantul”. Pruncul care tocmai s-a nascut reinnoieste Creatia, din Prima zi; steaua ivita la Rasarit este semnul cel mai stralucitor. Un semn care face sa vibreze, pana la tacere, popoare de creaturi care, toate, spun, fara cuvinte, „maretia lui Dumnezeu”, asa cum este scris in Psalmul 18: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvant, si noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor, si la marginile lumii cuvintele lor”.
Pruncul, „semn” plapand al trupului, se odihneste in culcusul de paie si-n caldura suflata de vite, sub privirea uimita a pastorilor si a Crailor, mangaiat de respiratia ingerilor si vegheat de Steaua Soarelui, ivita pe bolta noptii. El somnoleaza, la incrucisarea mai multor lumi: vegetala, animala, umana si ingereasca, terestra si celesta, diurna si nocturna, intre splendoare si saracie, vizibil si invizibil… In jurul lui se asaza, in echilibru, diversele parti si forte ale naturii si ale „supranaturii”. Nasterea Mantuitorului confirma si consacra binecuvantarile dumnezeiesti care au marcat fiecare etapa a Creatiei: „Si a vazut Dumnezeu ca este bine…”, observatie facuta la sfarsitul zilei a sasea: „Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau foarte bune”. Totul, deci, de la iarba pana la paduri, de la ganganii pana la oameni, de la apa, de la stanca pana la nori si la stele este numit ca demn de a fi luat in seama, de a fi admirat, ceea ce implica si grija, si responsabilitatea. Cuvantul s-a facut trup „in mijlocul” lumii, la intalnirea multelor regnuri din univers, amintind astfel in ce masura fiecare lucru este fundamental bun. Nasterea Mantuitorului este o lauda adresata intregii Creatii, pe care o lumineaza din interior, in adancime, si „de sus”, intens, ca sa-i dezvaluie secretele si minunile (…).
Dar printre fortele care actioneaza in lume sunt unele misterioase si altele distrugatoare: cele care cauta sa rupa legaturile, sa stearga semnele, sa zavorasca orice poarta care duce spre infinit, sa confiste sclipirea „Stelei Soarelui”, ca sa o inlocuiasca cu stele neinsemnate. Odata nascut, Pruncul se gaseste sub amenintare; invidiosii si dusmanosii il condamna la moarte. Iosif, care sta de paza in pragul portii de la solstitiu, e avertizat in vis: „Ridica-te, ia cu tine copilul si pe mama sa, si fugi…” Atunci, el se ridica, ia femeia si pruncul si-i duce la adapost. „Ridica-te, ia cu tine copilul…” – aceste cuvinte, murmurate la urechea inimii, traverseaza veacurile si se adreseaza fiecaruia dintre cei vii din lumea asta. Ni se cere, fiecaruia, in noaptea Nasterii Mantuitorului, sa preluam sarcina lui Iosif.
Credinta se afla intr-o vesnica devenire, niciodata nu se poate declara desavarsita, sigura de puterea ei si de capacitatea ei de a indura, ea ne cere sa fim atenti in permanenta si sa „lucram”, ne cere sa indepartam de la ea pericolele care o ameninta, de peste tot, si mai cu seama pe cele dinlauntru, pentru ca nebunia lumii galcevitoare si nestapanita se incapataneaza sa o nege, sa o reduca la tacere, sa o atace cu cruzime; fanatismul se cazneste sa o corupa, sa o transforme, marsav, in tiran, in inchizitor, chiar in calau, trufia se veseleste sa o batjocoreasca, sa o defaimeze, indiferenta o lasa sa piara, fara hrana, iar disperarea o condamna la aneantizare.
Credinta e un copil care nu-ti lasa nicio clipa de ragaz, nu se pliaza rutinei, nu-i suporta pe cei lenesi si pe cei „caldicei” si-i repugna orice compromis. E un copil rebel, fragil pe cat de curajos, ganditor pe cat de aventuros. Un copil nascut in puterea noptii, sortit sa se lupte pe veci cu intunericul, dar totusi in cautarea si dorindu-si Lumina. Un copil mai usor decat un fulg, caci orice l-ar putea face sa zboare, sa dispara si, in acelasi timp, un copil la fel de greu pe cat este lumea intreaga (…).
Aceasta este Nasterea Mantuitorului: o invitatie la a ne ocupa de Pruncul cu ascendenta tainica si uimitoare, la a-i asigura salvarea, impotriva vanturilor si a mareelor, din afara sau dinlauntru. Asumarea responsabilitatii lui Iosif, primul caruia i-a fost incredintata.
(fragment din volumul
„Songes du temps”,
traducere Serenela Ghiteanu )
