In interbelicul romanesc, spre in-ciudata perplexitate a majoritatii analistilor de azi (lipsiti de "sensibilitate metafizica" sau de "organ mistic"), creatia cultural-stiintifica a fost subtil si complex ingemanata cu renasterea spiri-tuala crestin-ortodoxa – fenomen pe care, din pacate, nici un istoric al culturii sau literaturii noastre moderne nu l-a radiografiat serios, temeinic si onest, nu i-a pus in evidenta cauzele si consecintele reale, nu l-a contextualizat in plan european, chiar si cei mai favorabili multumindu-se indeobste sa-l constate si sa-l descrie. Poate ca un Mircea Platon, sau altul dintre oamenii de cultura crestini ai noii generatii postcomuniste, se va invrednici de a duce la capat un asemenea demers, nu numai pentru a face "dreptate istorica" unei perioade eroice de creatie si jertfa nationala, dar si pentru a stabili pe o baza solida masura in care ea mai poate constitui un reper moral si paideic in noul context romanesc si european al secolului XXI.
Cadru de epoca
In sintagmele cultural-spirituale ale interbelicului romanesc, esential legate de marea paradigma crestina, s-au intilnit eforturile creatoare a trei generatii: pleiada de corifei crestini ai generatiei imediat posteminesciene (nascuti dupa 1860, dar inainte de 1880), mentorii mai tineri ai marii generatii interbelice (Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga etc. – nascuti dupa 1880, dar inainte de 1900) si reprezentantii majoritari ai "tinerei generatii" exaltate de un Mircea Vulcanescu sau un Mircea Eliade (nascuti in preajma lui 1900 si pina prin anii Primului Razboi Mondial).
Reprezentantii cei mai virstnici ai acestei renasteri cultural-crestine, nu prea numerosi si oarecum fatal determinati de "paideia" secolului anterior, sunt indeobste oameni de formatie academica, fundamental clasicizanti, cu state mai degraba stiintifice decat artistice, mai toti trecuti prin marea scoala junimista si inclinati politic spre conservatorismul de tip eminescian. Asa cum Dostoievski putuse spune despre marii prozatori realisti rusi ca se trageau cu totii din Mantaua lui Gogol, tot asa se poate spune despre acesti carturari si scriitori din generatia lui Iorga ca se trag cu totii din publicistica nationalista a lui Eminescu (chintesentializata liric in faimoasa Doina– "De la Nistru pin’ la Tisa…" –, devenita in scurta vreme "cea mai categorica evanghelie politica a romanismului").
Este interesant ca nu rationalismul lui Maiorescu a triumfat in timp, trecind pragul secolului XX, ci mai degraba traditionalismul organicist al lui Eminescu, cu deschiderile lui metafizice si chiar mistice, readuse treptat din orizontul eclectic al romantismului speculativ in matca mai ferma si mai durabila a crestinismului ortodox. Asa cum este semnificativ ca junimismul nu a rodit in latura lui cosmopolita, ci a catalizat nationalismul uneori radical al "apostolilor" Marii Uniri (in frunte cu N. Iorga si O. Goga), iar un ex-junimist, A. C. Cuza, mason in prima tinerete, avea sa fie campionul antisemitismului in primele decenii ale noului secol, pe linia reactionarismului franco-german, declarativ "crestin", dar in realitate fara raportare vie la Dumnezeu.
Spiritul religios si angajarea crestina (si cu atit mai putin ortodoxa) nu-i prea caracterizase nici pe artistii, nici pe carturarii si nici pe oamenii politici romani ai secolului al XIX-lea, tributari in mare masura culturii laicizate a Occidentului postiluminist, prin formatia lor fie franceza, fie germana. De la pasoptisti la junimisti linia este una daca nu efectiv atee, in orice caz preponderent laica. Aparentele exceptii (Balcescu, Heliade-Radulescu, Hasdeu, Eminescu insusi) se explica, la o privire mai atenta, prin ceea ce s-a numit "religiozitatea fara religie" a romantismului mitologizant, mai apropiat de speculatia metafizica si de fabulosul folcloric decit de credinta religioasa si de viata liturgica a Bisericii. Numai tarziu, cu Cosbuc, isi face loc in mai mare masura duhul religios al crestinismului bisericesc, care doar vag a adiat prin samanatorism, pentru ca sa sufle cu toata puterea abia in "gandirismul" de dupa 1926 (cu Crainic, Voiculescu si ceilalti).
In aceste imprejurari, aparitia unor scriitori sau carturari atasati Bisericii si valorilor religioase, ba chiar a unor oameni de stiinta cu buna cunoastere si profund respect fata de crestinism, dispusi si capabili sa-l valorifice creator in opera lor, cum au fost la noi un Simion Mehedinti (n. 1868) sau un Nicolae C. Paulescu (n. 1869), sunt oarecum de ordinul minunii. Aproape izolati in generatia lor intelectuala, priviti nu o data cu ironie sau cu suspiciune, ei (si alti citiva) au fost inainte-mergatorii noului spiritualism cultural romanesc din prima jumatate a secolului XX, iar tinara generatie interbelica a aflat in ei niste indrumatori si sprijinitori cu atat mai pretiosi cu cit reprezentau, dincolo de crezul religios si de statutul moral, niste autoritati greu de contestat in domeniile lor. Cu contributia directa a acestora, mai ales ca profesori universitari si publicisti de larga audienta, noua articulare a nationalismului cu crestinismul si a crestinismului cu cultura intelectuala s-a realizat mai lesne si a capatat din capul locului o aura de consistenta. Un Nichifor Crainic nu s-a sfiit sa-l califice pe doctorul Paulescu drept "fundatorul nationalismului crestin", exagerind poate, dar sesizind corect nota sa diferentiatoare in raport cu principalii dascali nationalisti ai primei generatii posteminesciene (care fusesera si mentorii tineretii lui): "… nationalismul crestin, in sensul autentic al cuvintului, are si la noi un singur mare poet: pe George Cosbuc, si un singur mare cugetator: pe Nicolae Paulescu, in care se fundeaza integral. Nationalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura crestina il preocupa numai tangential si numai sub raportul conceptiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist si ateu. Nationalismul d-lui A. C. Cuza, intemeiat stiintific in economia politica, se misca pe temelia arianismului nordic, cu stiuta-i consecinta in domeniul religios. Nationalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu aprecierea Ortodoxiei ca forta culturala istorica si cu negarea vitalitatii ei actuale. Nicolae Paulescu e un nationalist autentic, precum toti ceilalti, dar e in plus si crestin autentic".
Un bun seminarist
La data cand Nichifor Crainic facea aceste consideratii, sinteza lui Simion Mehedinti nu aparuse inca, iar apostolatul sau etnopedagogic, desi programatic crestin, nu depasise semnificativ sfera didacticii si nu se cristalizase deplin la nivel teoretic (de unde ignorarea sau minimalizarea lui de catre unii contemporani, care-l antipatizau mai ales ca scriitor "de moda veche"). Crestinismul romanesc (1941) il recomanda insa pe Simion Mehedinti, tirziu, dar indiscutabil, ca pe cea mai inalta constiinta culturala crestin-ortodoxa a generatiei sale. Fost seminarist, el are, spre deosebire de Nicolae C. Paulescu, o cultura teologica mai intinsasi mai sistematica (desi repudiaza adesea excesele teologizante, iar uneori face si afirmatii amendabile dogmatic), fericit imbinata cu pregatirea sa filologica, istorica si antropologica. Provenit din mediul rural si preocupat constant de etnografie, el are o intelegere si o traire mai organica a Ortodoxiei decit o putuse avea oraseanul, omul de formatie stiintifica pozitiva si cercetatorul de laborator care era Nicolae C. Paulescu – cu sau fara voie, usor catolicizant pe alocuri si mai degraba admirator filosofic al inaltimii etice a crestinismului, cu intuitii geniale (ce se pot dezvolta teologic mai mult decat el insusi a banuit), dar aproape eludand partea dogmatica si liturgica. S-ar putea afirma ca crestinismul n-a conformat propriu-zis gandirea lui Paulescu, ci numai a catalizat-o, ca ideal termen referential, pe care el a avut insa meritul de a-l fi luat in serios, in rasparul mentalitatii pozitiviste a epocii. De altfel, Paulescu nu-si propune nicaieri sa trateze crestinismul in sine, istoric sau doctrinar, ci doar in relatie cu domeniile si temele sale de interes stiintific (si uneori politic), fara meticulozitati teologice si fara recuzita scolastica. Vom vedea ca nu acelasi este cazul lui Simion Mehedinti, care se asaza in miezul viu al crestinismului ortodox (chiar daca Zamolxe apare in scrisul sau aproape la paritate cu Hristos!), pe care si-l asuma diacronic si sincronic, cu patos pedagogic si misionar, vazand in el nu doar un orizont de idealitate, ci insasi formula totala de existenta – a insului si a neamului deopotriva: "Un om, ca si un popor, atata pretuieste cat a inteles din Evanghelie".
Crestinism arhaic
Simion Mehedinti marturiseste ca si-a intemeiat aceasta radiografie a crestinismului romanesc in special pe materialul etno-folcloric din zona natala a Vrancei si pe experienta sa directa, in contact cu traditia vie, pretuind mai mult crestinismul "din inima" (ca zestre sufleteasca a neamului) decat crestinismul "din cap" si "din calimara" (adica reflectat in speculatia livresca). Cu toate acestea, aportul unei largi bibliografii da si el consistenta cartii, confirmand si completand observatia genuina.
In prima parte a studiului sau ("Caracteristicile crestinismului romanesc in lumina etnografiei si a istoriei"), care este si cea mai ampla, savantul stabileste 11 trasaturi distinctive pentru ceea ce el numeste "crestinismul paduratic" al romanilor, "asa cum s-a pastrat in codrii Carpatilor" de-a lungul a aproape doua milenii, si pe care-l vede – dezvoltand mai vechile intuitii eminesciene – pe o linie de continuitate cu vechiul spirit religios al dacilor. Intr-un fel, el anticipeaza – intr-un limbaj mai apropiat de sensibilitatea ortodoxa – teoria "crestinismului cosmic" pe care o va dezvolta mai tarziu un Mircea Eliade.
Prima trasatura distinctiva i se pare cea a "lipsei razboaielor confesionale in viata poporului roman" (aspect care si doctorului Paulescu i se parea remarcabil, visind chiar la "unirea Credintei" prin Biserica romana, ca una ce "nu a luat niciodata parte la Schisma"). In ea vedea concretizarea nediscursiva a poruncii hristice a iubirii fata de aproapele. "Sa pui pe cineva pe rug ori sa-l injunghii in numele lui Iisus, sa macelaresti prunci, sa ucizi femei si batrini, sa darimi biserici, sa arzi orase si sate, pustiind tinuturi intregi numai din ura confesionala, smintenia aceasta nu s-a pomenit niciodata intre fruntariile noastre. Nu doar ca noi, romanii, am fi niscai sfinti. Nu. Avem si prea avem destule scaderi. Dar, cu toate pacatele noastre, crime in numele Evangheliei n-am facut". Toleranta romaneasca (pe care un Lucien Romier o considera fara egal la alte popoare europene) a gasit de cuviinta, mai degraba, sa-l lase pe fiecare "in legea lui". In 1941, autorul nu-si inchipuia ca poporul roman ar fi in stare de atrocitati anticrestine de genul celor comise in Revolutia franceza, in Rusia bolsevica sau in Razboiul Civil din Spania, dar istoria il va contrazice partial nu mult dupa aceea, cand el insusi avea sa fie victima a prigoanei comuniste din anii radicalismului stalinist (ce-i drept, pe atunci "regizorii" erau mai cu seama straini si ghidati din strainatate, dar s-au gasit si printre romanii neaosi destule "cozi de topor").
In strinsa legatura cu trasatura anterioara sta la romani si "neutralitatea fata de certurile dogmatice". Polemizind cu V. Parvan, D. Draghicescu sau M. Ralea, Simion Mehedinti nu accepta ca aceasta laxitate in materie dogmatica si general spirituala s-ar explica prin nepasare fata de problema religioasa sau prin opacitate intelectuala, ci prin discretia si masura firii noastre traditionale, a "omeniei" romanesti, vazind aici "semnul unei reale maturitati sufletesti, dobindita printr-o lunga experienta istorica".
O trasatura cu radacini in spiritualitatea arhaica a lui Zamolxe, dar a carei lamura s-a ales in crestinismul de mai tirziu, e ceea ce autorul numeste "primatul sufletului". Ca stramosii nostri au fost "aproape ca un fel de crestini inainte de crestinism" o marturisesc un Herodot sau un Strabon; pe acesta din urma il citeaza de mai multe ori, in talmacire proprie, cu vestitul paragraf din Geografia, VII, 4: "Este un lucru de care nimeni nu se poate indoi si care rasare din toata istoria getilor (dacilor): rivna religioasa a fost, de cand lumea, caracterul precumpanitor al firii lor" (sublinierea este a lui S. Mehedinti). Credinta in nemurirea sufletului si contemplativismul vietii sihastresti i se par doua constante istorice fundamentale (lucru care s-ar putea zice ca se verifica pina azi, bunaoara in marele numar de biserici si manastiri ridicate dupa 1989, ceea ce reprezinta un fenomen unic – prin amploare si constanta in aria fostului lagar comunist, din Europa Centrala si pina in Balcani).
Prin "arhaismul crestinismului romanesc" Simion Mehedinti intelege crestinarea noastra timpurie si aproape organica, facuta fara varsari de sange si careia nu i se poate stabili o data sau un reper evenimential. Precedentele (stravechile credinte si practici geto-dacice) vor fi contat si in acest caz, de asemenea fara echivalent in zona ("singurul popor crestinat pe nesimtite"). Limba atesta si ea, prin lexicul de baza latinesc (biserica, altar, cruce, rugaciune, lumanare, cuminecare, Florii, Rusalii etc.), vechimea crestinarii noastre (daca nu chiar de la Sf. Apostol Andrei – traditie pe care autorul pare s-o ignore –, in orice caz de dinainte de retragerea aureliana).
"Patrunderea pe nesimtite a crestinismului in Dacia a avut urmari de mare insemnatate pentru neamul din Carpati. Le putem cuprinde pe toate intr-o singura formula care reprezinta o alta trasatura distinctiva din cele 11: stabilirea unei simbioze intre Stat si Biserica, fara ciocniri, pe de o parte, si fara contaminarea politica, atit de pagubitoare in viata altor natiuni, pe de alta parte". Simion Mehedinti subscrie la ipoteza (pe care istoria este departe de a o fi validat) ca Biserica ar fi tinut candva loc la noi de organizare statala: "Dupa retragerea legiunilor, sfaturile si poruncile Bisericii au trebuit sa ia locul autoritatii oficiale . In orice caz, tribunalul nu putuse pleca, in el s-a continuat exercitarea magistraturii. De cine? Obiceiurile dacilor ne lamuresc deplin: la ei, preotul era si judecator. Si astfel, basilica, adica judecatoria sau tribunalul, a devenit pe incetul biserica. Omul a sfintit localul civil, dandu-i caracter religios". Concluzia pe care ii place sa o traga e ca "asezarea geografica «in calea rautatilor» a fost compensata astfel, macar in parte, prin pacea sufleteasca in latura religioasa".
"Lipsa ereziilor si a ereticilor" ar fi o alta nota distinctiva si un nou prilej de mandrie pentru crestinismul romanesc. Aici afirmatiile sunt poate cam riscate (am avut si noi, totusi, "bogomilii" nostri…). Pare cam romantica imaginea romanului care, opunind "evlavia dacica" pretinsei "sofisticarii bizantine" si reprobabilei "politicarii papale", va fi avut dintotdeauna "eleganta morala de a-l tolera pe «fiecare cu legea lui» si de a-l «lasa in plata Domnului»", el urmandu-si calea arhaica, "mereu aceeasi ca si mirosul cetinei de brad si al rasinei carpatice" (aici scriitorul il bate pe savant). De unde concluzia batoasa (si nu tocmai de lepadat, mai ales astazi, in contextul obsesiv al "integrarii" politice si al "ecumenismului" religios): "Iata pentru ce aceasta Ortodoxie nu are nevoie de certificatul nimanui, fie de la Apus, fie de la Rasarit, sau de aiurea. Aiba parte fiecare de ceea ce este al lui, dar sa ne lase si pe noi cu ceea ce este al nostru. Nu jinduim nici la Bizant, nici la Roma, si cu atat mai putin la Moscova. Nici calugarilor bizantini (mai tarziu fanarioti), nici celor papistasi (sositi cu sabia in mina la Posada), nici celor moscoviti nu le suntem datori in latura Evangheliei. Putem privi spre vecinii nostri (mai ales in ce priveste ereziile) cu deplina seninatate, stiindu-ne crestini mai vechi decit ei si cu o experienta religioasa mai bogata decat a lor…" (e aici intuitia pozitiva a unei posibile Ortodoxii romanesti specifice si neclientelare, care sa-si caute afirmarea creatoare in sens propriu si decomplexat).
Purificare morala
Mai puternica decat la alte meridiane este la noi si "prezenta lui Iisus in folclorul national". Autorul se lasa cucerit de "duiosia colindelor" si citeaza generos din mai toate ariile folclorice, cu infiorare religioasa, dar si cu simt estetic. E incantat sa traga incheierea, intre altele, ca sufletul romanesc a stiut sa patrunda total in taina intruparii si in drama rastignirii, cu o afinitate aparte pentru Maica Domnului (aici, oarecum surprinzator, Simion Mehedinti pare a face o concesie dogmatica in sens catolic, referindu-se la "imaculata conceptie", dar fara sa insiste). Marturiile folclorice i se par, in orice caz, mult mai convingatoare decat cele carturaresti. Se simte in randurile sale, parca mai mult decat oricand, adierea "gandirismului", nu fara certe reminiscente samanatoriste.
In mod deosebit insista Simion Mehedinti asupra "absentei pornirii spre razbunare" la romani, pe care o documenteaza cu multe exemple istorice, dar mai ales cu atitudinea romanilor fata de neamurile invecinate (bulgari, unguri) sau venetice (turci, greci, evrei), care ele insele ne-au luat aproape sistematic, dar noi "n-am rasplatit raul cu rau". Este un alt aspect, de indiscutabila noblete crestina, al tolerantei noastre proverbiale. Dialogul lui Mircea cu Baiazid din Scrisoarea III i se pare paradigmatic si-l citeaza cu transparenta voluptate. Este de mirare ca in acest context nu se refera mai indeaproape la Miorita. Vorbeste insa in treacat despre "transpunerea seculara a realitatii de toate zilele in forme ideale", ceea ce trezeste in minte teoria lui Mircea Eliade (cf. mai ales De la Zalmoxis la Genghis-Han, cap. final) cu privire la transfigurarea suferintelor ca raspuns la "teroarea istoriei".
De altfel, urmatoarea trasatura la care se refera Simion Mehedinti in expunerea sa este "acceptarea suferintei ca mijloc de purificare morala", pe care o vede izvorita mai intii tot din predispozitia "dacilor nemuritori" spre ascetism si sacrificiu (erau, zice Pomponiu Mela, ad mortem paratissimi, "mereu gata de moarte"). Eminescu e invocat din nou (Rugaciunea unui dac), iar de data aceasta vine in discutie si Miorita: "Seninatatea pastorului in fata mortii este un rasunet departat al conceptiei dacilor despre viata de dincolo de mormant. In variantele Mioritei se schimba unele amanunte, dar seninatatea in fata mortii si acceptarea linistita a suferintei sunt ca un fel de axa invariabila". Sunt evocate si stravechile obiceiuri ce fac loc veseliei la inmormantari (cu exemple tulburatoare din Clopotiva, Hunedoara, unde priveghiul e prilej de bucurie mare "ca omul a scapat de viata de pe pamant"). Sfatuitor al Miscarii Legionare, din al carei Senat a facut parte (alaturi de alti profesori mai virstnici, ca I. Gavanescul sau Traian Braileanu), Simion Mehedinti nu putea trece insensibil peste idealismul moral si jertfelnicia tineretului, caruia ii rezerva cateva pagini in context, cu accent pe programul educatiei croit de Corneliu Codreanu. Retin aici doar citeva fragmente, care aveau sa-l coste atat de mult mai tarziu: "Cine cunoaste originea miscarii legionare si toata desfasurarea ei – fara indoiala, momentul cel mai semnificativ din viata noastra publica de la razboiul mondial pina la farimarea granitelor in 1940 – nu se poate sa nu bage de seama un lucru intr-adevar caracteristic. Legionarismul a voit sa insemne mai intai de toate o reforma morala. El s-a nascut ca o reactie impotriva comunismului nivelator al natiunilor si strivitor al libertatii individuale, adica impotriva dictaturii proletare predicate de Karl Marx in numele Internationalei. Asa se explica un lucru de mare insemnatate: pe cand fascismul si hitlerismul erau miscari sociale si politice, legionarismul a fost din capul locului o miscare nationala, religioasa si pedagogica", insufletita de spiritul de jertfa, intruchipat in cazul Mota-Marin (despre care Simion Mehedinti a scris
– ca si Iorga in Neamul romanesc – in numarul comemorativ al Cuvantului studentesc din ianuarie-februarie 1937).
Simion Mehedinti mai constata in crestinismul traditional romanesc, in pofida tuturor vitregiilor istoriei, "o vadita aplecare spre optimism: increderea in biruinta finala a binelui asupra raului", care este o constanta in folclorul nostru ("oglinda cea mai credincioasa a sufletului etnic"). El este convins ca "pentru neamul din Carpati, socoteala e limpede si rotunda: lumea e departe, foarte departe de perfectiune, insa e cu siguranta perfectibila". Inclinarea aceasta optimista a firii noastre e impinsa in cutare loc spre o forma de apocatastaza populara (citata dupa Elena Niculita-Voronca), dar care lui Simion Mehedinti nu pare sa-i deranjeze deloc sensibilitatea dogmatica de fost seminarist: de se vor pocai sufletele, intorcindu-se spre Dumnezeu, "Maica Domnului va scoate rand pe rand din smoala si din flacarile iadului pe toti nenorocitii ce s-au chinuit acolo. Tot iadul va ramane gol, ca o sandrama fara chiriasi", iar dracul se va intelepti prin experienta somajului ("atunci si diavolii, nemaiavand de lucru, se vor face buni,
si-i va primi Dumnezeu si pe ei in rai, dimpreuna cu ai Sai. Dar mai intai vor trebui sa-si ispaseasca pacatele printr-un canon"). Ingrijitoarea editiei de la Anastasia, Dora Mezdrea, face urmatoarea pirueta interpretativa: "Desfasurarea pe mai multe pagini a «ispitei origeniste» a mantuirii tuturor, inclusiv a diavolului, prezenta in folclorul romanesc, nu este, desigur, un semn de erezie. Semnificatiile ei trec dincolo de raportul personal al omului cu Dumnezeu, fara sa afecteze in vreun fel aceasta relatie, asa cum, de exemplu, o marturiseste pilda singulara a crestinului auster care a fost Nae Ionescu, preocupat, in acelasi timp, de apokatastasis-ul origenist". Eu ma abtin de la orice pirueta, permitindu-mi sa nu fiu de acord, in aceasta privinta, nici cu Simion Mehedinti, nici cu Nae Ionescu. Altminteri, optimismul traditional al firii romanesti se poate discuta si documenta in destule alte feluri, si putem chiar cadea de acord cu finalul liric al capitolului: "Am putea spune ca acest crestinism arhaic, tolerant si optimist, are ceva din linistea si perenitatea padurilor de brazi, care nu-si leapada frunza, ci ramin totdeauna verzi".
A unsprezecea si ultima trasatura a crestinismului romanesc inventariata de Simion Mehedinti este "prioritatea frumusetii morale asupra justitiei formale", un fel de echivalent autohton si rural al kalokagathiei grecesti.
Strain de legalismul formalist, romanul cauta mai degraba duhul decat litera binelui, ceea ce transpare din interogatia curenta asupra "caderii" sau "cuviintei" lucrurilor: E frumos sa faci cutare sau cutare lucru? "Sensibilitatea morala a neamului din Carpati nu se simte impacata pana ce binele nu e insotit si de frumusete. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. (Acesta e fondul cel mai tainic al cugetarii si al simtirii poporului roman.)", scrie Simion Mehedinti, continuind cu aceasta observatie esentiala pentru buna intelegere a demersului sau analitic: "Credem ca «prioritatea frumosului», considerat de poporul nostru ca adevarata implinire a binelui, este un semn ca insusirile crestinismului romanesc insirate pina aici nu sunt o simpla inchipuire, ci formeaza ceva organic; ele deriva din temperamentul neamului si sunt strans legate unele de altele, ca verigele aceluiasi lant". Frumusetea binelui, frumusetea morala, nu ramane straina nici de adevarul faptelor sau al ideilor, ci se intalneste cu acesta in dreptate, care este articulatie armonica a adevarului, binelui si frumosului (Sfanta Dreptate/Direptate) si nu trebuie confundata niciodata cu simpla justitie in sens legalist. Si e semnificativ pentru primatul frumusetii morale ca eroul basmelor noastre este aproape intotdeauna Fat-Frumos. "E puternic, istet, bun, iar pe deasupra e daruit si cu frumusete – o calitate care le intregeste pe toate. Nu e vorba numai de frumusetea fizica, ci si de cea morala: e milos si mereu gata de jertfa".
Comparatii, concluzii, previziuni
In a doua parte a studiului sau, intitulata"Crestinismul romanesc in raport cu bisericile altor neamuri", autorul isi propune sa intreprinda "verificarea istorica" a constatarilor anterioare, comparativ cu crestinismul altora (fie rasariteni, fie apuseni), de care al nostru se deosebeste semnificativ (prin sinteza unica de dacism, latinitate si Ortodoxie) si nu are nici un folos sa se straduiasca in directii mimetice. Modul in care ne-au zugravit anumiti observatori straini (Keyserling, Romier etc.) ne confirma si el in datele fundamentale. Pretioasa e si observatia ca "legea romaneasca" a stiut sa se tina departe si de papocezarismul occidental, si de taropapismul oriental (Simion Mehedinti declarandu-se un adversar ireductibil al politizarii religiei).
A treia si ultima parte, "Viitorul dreptei credinte", va fi ambitionat sa fie corolarul profetic al cartii, dar istoria s-a grabit sa-i zadarniceasca perspectivele, iar astazi, dupa lunga experienta mutilanta a comunismului, lucrurile au capatat, desigur, valente noi, greu de banuit mai inainte si greu de reglat din mers. Pledoaria de a ne stradui sa ramanem noi insine ramine insa valabila principial: "Se cuvine (adica e bine, e sanatos si frumos) sa fie oricine cum e croit sa fie, iar nu sa se faca maimuta altora". Trebuie sa gasim un raspuns propriu la haosul contemporan, alimentat deopotriva, in viziunea autorului, de masinism, rasism si comunism (Simion Mehedinti este si un mare adversar al ismelor, in care nu vede decat niste etichete ale disolutiei si smintelilor lumii moderne). Iar primejdia cea mai mare ar fi – si aici nu putem sa nu-i constatam dreptatea din insasi experienta noastra imediata– "numai daca poporul insusi s-ar rataci, lepadandu-se de firea si datinile sale".
Epilogul cartii e plin de amaraciunea ceasului istoric de atunci (scrisa in primavara lui 1940, a aparut in februarie 1941); Simion Mehedinti gaseste totusi pentru imperativul final un ton optimist si cu bataie in durata lunga a istoriei: "Dar, vorba lui Seneca, suferim de boli vindecabile (sanabilibus aegrotamus malis), iar unul din leacurile cele mai sigure este intoarcerea la crestinismul nostru romanesc, redandu-i cat mai repede puterile lui de altadata".
