Istoria relaţiilor dintre conducătorii comunişti ai României şi Iugoslaviei au dat naştere unor situaţii dramatice.
Deşi, teoretic, erau confraţi întru ideologie, ca urmare a conflictelor dintre Iosip Broz Tito, dictatorul iugoslav, şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul României comuniste, între cele două ţări a apărut sârma ghimpată. Practic, graniţele României dinspre Balcani au ajuns să fie mai bine păzite decât cele spre Occident. Jurnalistul Virgil Lazăr a trăit pe viu întâmplările legate de tensiunea dintre cele două state comuniste.
Acuzaţiile lui Dej
În 1952, fiind transferat de la Sibiu la Timişoara, în calitate de corespondent R.L., am găsit oraşul de pe Bega într-o atmosferă de oraş asediat. Arterele principale erau străjuite de panouri enorme, ce-l înfăţişau pe Tito, preşedintele Iugoslaviei, ca pe un criminal, spion şi dictator al ţării sale. Aceasta pentru că vicleanul Stalin era îngrijorat că independenţa comunistă pe care şi-o declarase Tito ar fi putut molipsi şi România. Aşa că l-a pus pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să ţină, în faţa Cominternului, care era un adevărat for conducător al partidelor comuniste, un raport despre devierea lui Tito, încriminându-l de a fi spion, trădător, dictator etc.
Desigur, Djilas (devenit apoi disident), Rancovics, ceilalţi din conducerea organelor speciale nu s-au lăsat mai prejos şi au organizat tot felul de incidente la frontiera cu România, inclusiv plasarea de spioni. Unul dintre ei a fost prins de ofiţerul Iuliu Rosch de la unitatea din Becichierec. Acesta, călare, abătându-se pe marginea unui lan de porumb, s-a trezit că îi apare în faţă un individ care a ridicat mâinile şi a strigat în româneşte „nu trage, mă predau”, convins că pe el îl căuta. L-a dus în faţa calului la trap până în unitate unde l-a predat autorităţilor în drept. I-am luat, a doua zi, un interviu ofiţerului.
În această atmosferă de război nedeclarat care a dus, înainte de a ajunge eu la Timişoara, la deportarea unei părţi din populaţia satelor de pe zona de frontieră în Bărăgan, chiar şi unii ziarişti, ofiţeri de rezervă MFA, inclusiv subsemnatul, am fost dotaţi cu pistoale. Aşa încât, ceea ce s-a întâmplat în zona Jamul Mare, din sudul Banatului, într-o dimineaţă de duminică a anului 1948, pe o ceaţă deasă, a fost considerată drept o tentativă de invazie a ţării. Un grup de tancuri sârbeşti a intrat pe teritoriul României, ceea ce l-a determinat pe un plutonier de manotanţă, cel mai mare în grad existent atunci în cazarmă, (ofiţerii locuiau în Timişoara), să ordone: „Foc!”. Au urmat morţi şi răniţi, tancurile distruse; cele neavariate s-au retras în grabă… A urmat o comisie mixtă, la faţa locului venind miniştrii de război ai celor două ţări. De la noi, Leontin Sălăjan.
Sârbii şi-au motivat intrarea în România rătăcirii, datorate ceţii. Dar, ca pe viitor să nu se mai „rătăcească”, au convenit să se ridice, de-a lungul întregii graniţe, până la Beba, în nord, un gard înalt, de sârmă ghimpată, dublat de o fâşie arată, astfel încât orice pas călcat pe ea să iasă bine în relief. Aşa se face că până la „zidul Berlinului”, România a avut graniţă din sârmă ghimpată cu vecinul său ce-l sfidase pe Stalin…
Împăcare cu cântec
Mai târziu, pretextând o vânătoare la Pişchia, lângă Timişoara,Tito cu Hruşciov s-au împăcat, dar colegii de faţă mi-au povestit că, pe când se aflau într-o plimbare pe una din alei Tito şi Dej, acesta din urmă a încercat să-l ia de braţ pe oaspetele său, dar Tito, l-a îndepărtat iritat. Iar când l-a întrebat pe Dej unde sunt panourile cu el, Dej, vizibil stânjenit, a răspuns că au fost arse. Numai că Tito, bine informat, i-a răspuns că ele sunt în magazia P.C.R. Timişoara. Ceea ce era adevărat.
Schimb de spioni
La această întrevedere s-a făcut şi schimb de spioni şi de români refugiaţi din Iugoslavia. Cei de faţă, citind lista, au rămas profund consternaţi aflând, că celebra anchetatoare a Securităţii timişene, Nedici, era agentă titoistă. Tot atunci s-a predat şi lista cu persoanele civile refugiate în România, între ele fiind şi redactorul emisiunii în limba sârbă de la Radio Bucureşti, un român ce trăise la Belgrad, care a fost şi el trimis înapoi. Am aflat ulterior, prin prietenii lui din ţară, că nu a păţit nimic. Deci, Tito s-a ţinut de cuvânt cînd a promis că nu va lua măsuri represive împotriva lor.
