Doua toponime care, in anume context, isi pierd intelesul geografic ca sa se incarce de oroare. Doua locuri incorporand in straturile profunde de sub invelisul banal al unui nume de oras si al unui punct de pe o harta cu determinante geografice, latitudine si longitudine, grozavia absoluta. Doua notiuni care, pe "initiatii" de care vorbea Soljenitin ca despre locuitori ai Gulagului, un taram paralel cu universul normal, ii fac sa se cutremure.
Intr-o lume a sistemului penitenciar comunist din Romania – care nu are nimic de invidiat lagarelor naziste sau celor sovietice, Pitesti si Salcia sunt exponentiale. Intr-un timp relativ scurt, inchisoarea din orasul argesean a concentrat intre zidurile ei suferinta dusa la paroxism, cata nu s-ar fi putut crede ca poate indura fiinta omeneasca, suferinta incercata in celelalte puscarii, Aiud, Gherla, Ramnicu Sarat, intr-un ritm lent, al mortii cu picatura si, indraznesc sa spun, cu sufletul crutat de asaltul satanic al Reeducarii (iar acolo unde au avut loc fapte similare, ele au fost de "export", matricea originara fiind tot Pitestiul). Salcia, nume generic pentru un conglomerat de asa-zise colonii de munca, risipit intr-un spatiu incadrat de ape, un perimetru ostil omului, este si ea exponentiala, concentrand intre retele de sarma ghimpata, in saivane unde oamenii au fost bagati ca vitel, in monstruoasa centura de pamant si sange cu care a fost incinsa Insula Mare a Brailei, supliciile Canalului, ale Peripravei, pe scurt ale lagarelor de exterminare. Pitestiul, intr-o cladire simbolica, de o parte, si Salcia, de alta parte, intr-un areal simbolic dar unde nu mai exista nimic din ceea ce poate evoca infricosatele cazne din anii ‘60. Urmele se sterg, se incearca raderea lor totala de pe harta, de pe pamant, din memorie. (Agresiunea impotriva memoriei nu o cred intamplatoare, dupa cum nu mi se pare intamplatoare tacerea care s-a asternut in jurul ideii de a se face din Jilava muzeu al rezistentei romanilor la bolsevizarea tarii, idee sustinuta de o mana de fosti detinuti politici si de cativa intelectuali de marca de aici si din exil, printe care si importantul memorialist si scriitor anticomunist Aurel Sergiu Marinescu de la New York – dar nu si de guvernanti, care au cu totul alte preocupari decat prezervarea monumentelor care jaloneaza istoria nationala, mai veche sau mai apropiata de timpul nostru). Revenind la Pitesti ca scena a Reeducarii, nu cred ca exista un procent semnificativ din populatia Romaniei de azi care sa stie, fie si in linii generale, ce s-a intamplat acolo. Cum notiunea de penitenta, in sens penal, este, in mod firesc, asociata cu re-modelare, deci de "reeducare", termen interesand psihopedagogia, nu poti patrunde dintr-o data in diabolica realitate ascunsa de cuvant. Nici cei cu experienta puscariei politice nu pot intelege decat la suprafata ceea ce numim "Fenomenul Pitesti" sau "Experimentul Pitesti", termeni care, in opinia mea, sunt complementari, pot coexista. Singurii care stiu si inteleg "Pitestiul" sunt supravietuitorii, cei care au fost acolo. (Cred ca am auzit prima data despre Reeducare intr-unul din lagarele din Balta Brailei. La Stoienesti l-am cunoscut pe un adevarat martir al Pitestiului, domnul Timofei Mandru, in prezent in Canada. Nu am discutat decat foarte putin despre ceea ce se petrecuse cu un deceniu in urma. Acest om, greu incercat, a avut nefericirea sa cunoasca si Pitestiul si Salcia. Tot la Stoienesti, daca mi-aduc bine aminte, se afla Dan Diaca, inventatorul faimoasei lovituri la ficat.
Nu mai stiu daca executa prima sau a doua condamnare. Oricum, punand cap la cap franturile de informatie pe care le adunaseram, micul grup de fosti studenti din care faceam parte adunase suficiente informatii despre cele intamplate intre anii 1949-1952 la Reeducare, astfel incat convingerea noastra era ca singurul mijloc de a ne sustrage grozaviei era sinuciderea. (Bieti naivi care nu stiau ca nu se poate muri cand si cum vrea subietul torturii, ci in ce fel voieste tortionarul).
A compara Pitestiul cu Salcia pare o incercare sortita esecului. Ce ar putea avea in comun, in afara de asasinate si de provocarea unor profunde dureri morale si fizice, aceste doua ipostaze ale sistemului penitenciar comunist? Sunt, intr-adevar, deosebiri evidente. Experimentul Pitesti mi se pare a fi fost proiectat in mod inteligent. De inteligente satanice, genii malefice – dar inteligente, in timp ce Salcia este expresia unei gandiri rudimentare. Nelegiuita, fara indoiala, criminala, dar rudimentara. Sa ne explicam. Sunt adeseori amintite numele unor Nicolski, Pintilie, Dulgheru -dar nici unul dintre acestia nu are calitati intelectuale care sa-l desemneze ca fiind capabil sa imagineze, sa conceapa deci, sa planifice si sa organizeze o actiune de durata, anvergura si finalitatea, mai ales, in perspectiva deceniilor viitoare, intr-o tara unde comunismul parea instalat pentru vecie – celei de la Pitesti. Nicolski este, fara indoiala, un ins de o cruzime patologica, lipsit insa de cultura, de rafinament. Pintilie – Pantiusa Bodnarenko – este un ins amoral, in afara notiunilor de bine si de rau, o bruta care ucide ca si cand a lua viata unui semen este cel mai firesc lucru din lume, proba suprimarea lui Foris cu un obiect rudimentar ca si executorul, ranga. In excelenta carte a lui Alin Muresan "Pitesti – Cronica unei sinucideri asistate" (Ed. Polirom, 2007) este amintit si numele colonelului Zeller. Cei care au aparut la Pitesti in timpul cat s-a desfasurat "reeducarea" par a avea rolul unor controlori de teren, daca ne putem exprima astfel, al unor subalterni trimisi sa evalueze rezultatele. Initiatorii si programatorii actiunii trebuie cautati in alta parte si in alt cerc al puterii. Prea multe rele ne-au venit in timpul acela de la Rasarit ca sa nu ne gandim imediat la Moscova, si cand zicem Moscova zicem Lubianka, sediul NKVD. Nu spunem, fireste, o noutate, s-a mai spus ca "operatiunea Pitesti" a fost conceputa in laboratoarele secrete ale securitatii sovietice, in acei ani controlata de Beria. Acelasi Beria care concepuse planul operatiunii de ucidere a elitei militare poloneze la Katyn si-l supusese aprobarii lui Stalin si a celorlalti membri ai Politbiuro: Vorosilov, Molotov, Mikoian si, semnand "pentru" pe margine, Kalinin si Kaganovici. Actul prezentat lui Stalin, datat la 5 martie 1940, contine o motivatie a hecatombei: "Dat fiind ca toti acesti indivizi sunt dusmani indarjiti si ireductibili hotarati ai puterii sovietice, NKVD al URSS considera necesar: 1) sa se ordone NKVD sa judece in fata tribunalelor speciale – 14.700 fosti ofiteri, functionari, proprietari agricoli, agenti de informatii, jandarmi, colonisti din regiunile de frontiera si gardieni de inchisoare detinuti in lagarele de razboi; 2) precum si cei 11.000 de membri ai diferitelor organizatii contrarevolutionare de spioni si sabotori, fostii mosieri, proprietari de uzine, fosti ofiteri ai armatei poloneze, functionari si transfugi care au fost arestati si sunt detinuti in inchisorile din regiunile vestice ale Ucrainei si Bielorusiei, pentru a le aplica pedeapsa suprema: sa fie impuscati" (conform Scrisorii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne ale URSS nr. 794/5 martie 1940, reprodusa in masivul volum "Mission speciales" de Pavel Sudoplatov si fiul sau Anatoli, Edition du Seuil, 1944, p. 583); spatiul nu ne permite sa reproducem documentul in extenso asa ca ne multumim sa notam doar ca Beria il asigura pe dictator ca cei in cauza au fost demascati (subliniem termenul) fara putinta de tagada ca dusmani jurati si plini de ura impotriva sistemului sovietic. Reamintim ca acestia erau polonezii capturati, dupa invadarea tarii, in septembrie 1939, de catre Armata Rosie, in teritoriile estice, consecinta a Pactului Ribbentrop-Molotov. Ce s-a intamplat in momentul capturarii si cel al genocidului? Militarii polonezi au fost interogati, in lagarele speciale ale NKVD de la Kozielsk, Ostascov si Starobielsk, in zona Smolensk, de catre o comisie de anchetatori NKVD condusa de generalul Vasili Zarubin, viitor rezident al spionajului sovietic la Washington, care, sintetizand rezultatele discutiilor, a conchis ca polonezii anchetati isi iubeau tara, respectiv codul onoarei, nu tradau. Deci erau dusmani! Informandu-l pe Beria, concluzia a fost ca singura solutie era un glont in ceafa. In pofida lipsei de spatiu, nu putem sa n-o amintim pe sotia generalului, Elisabeta Zarubina, capitan in spionajul sovietic, care l-a racolat pe celebrul savant atomist Oppenheimer; aceasta femeie, inteligenta, poliglota, se tragea dintr-o familie de revolutionari inruditi cu Ana Pauker, fondatoare a Partidului Comunist Roman. Fratele cel mare al Elisabetei comandase sectia militara terorista a Partidului Comunist Roman. Evadase de doua ori inainte de a ajunge in fata unei curti martiale dar, in cele din urma, fusese impuscat in 1922, intr-un schimb de focuri" – op. cit., p. 240. (Pasajul mi se pare foarte interesant pentru simbioza dintre ideologie si subversiune). Asadar sovieticii nu i-au masacrat imediat pe polonezi, asa cum s-ar putea crede. La fel, reeducarea de la Pitesti a fost pregatita, nu numai in "laboratoare" secrete unde se vor fi urmarit coordonatele psihologice ale actiunii ci chiar in inchisoarea propriu-zisa.
Pedeapsa tacerii
Pana la pus parii pe subiecti, a existat o activitate de observare, de evaluare. O spune regretatul Banu Radulescu in nr. 1/1990 al revistei pe care a fondat-o, MEMORIA, in articolul "Preambul la Dosarul Pitesti": "Intreaga vara si toamna a anului 1949 acesta a fost evenimentul cel mai important de la Pitesti: infometarea. In cateva luni, cei o mie de studenti au fost adusi la stadiul fiziologic de schelete. Mai cumplita insa decat foamea s-a dovedit a fi pedeapsa tacerii. Nici o vorba cu nimeni, doar gestica, si ici, colo o soapta, ferita si ea, ca sa n-o surprinda ochiul gardianului pandind la vizeta. Atmosfera de mormant, cu cadavre inca vii". In aceasta etapa a conditionarii victimelor, apare evaluatorul. "In vara aceea s-a mai petrecut totusi un eveniment care, adaugat infometarii, cum s-a dovedit ulterior, incheia preliminariile masacrului ce va urma: aparitia in personalul administratiei a unui domn civil, pe nume Marina. Mic, blond, slabut, cu o fata pistruiata, trasaturi sterse, o mutra de soricel. Avea un birou in corpul de cladiri al administratiei si prin biroul sau, unul cate unul, pe rand, avea sa treaca fiecare detinut. Amabil, deosebit de politicos, domnul Marina ii intindea mana, se prezenta, isi invita musafirul pe scaun si incepea cu el conversatia. Despre ce? Despre orice. Subiectele cele mai diverse, de filosofie, teologie, psihologie, ori pur si simplu banale probleme de viata. Nici o vorba despre vinovatie, nici un repros, nici o moralizare. Oferindu-i musafirului tigari la discretie (articol complet interzis in inchisoare), domnul Marina, cu un prietenos si binevoitor zambet, s-a aratat fata de fiecare detinut un foarte civilizat si elevat si placut interlocutor. Un uluitor contrast intre acest personaj si brutalitatea animalica a celor ce compuneau personalul de paza al inchisorii. Parea un inger salvator venit sa pregateasca eliberarea fiecarui detinut. Cam pe aceasta tema se si petrecea despartirea de el, cand, strangand mana musafirului, insinua mai clar sau mai vag ca partidul nu-i doreste distrugerea ci dimpotriva, salvarea, bucuros sa-l reprimeasca in randurile tineretului liber, de-afara". Rolul linistitor, aproape soporific al intalnirii este o lovitura de maestru a inteligentelor din umbra care, cunoscand perfect psihologia omului inchis, cu toate legaturile cu viata normala taiate, stiu ca acesta este momentul in care interlocutorul abilului Marina lasa garda jos, sub imperiul sperantei si vorbeste fara a se supraveghea. Nu a fost inca supus cumplitelor chinuri practicate de echipa lui Turcanu, inca nu a intrat in "demascari", nu stie ce-l asteapta, nici ca drumul calvarului incepe din biroul domnului Marina. Se comporta ca un om normal, ale carui mecanisme ale gandirii nu au fost inca detracate. "Intors in celula, dupa un astfel de contact cu om ce radiaza lumina, la ce altceva putea gandi detinutul decat la eliberare? Concluzia fiecarui student era ca domnul Marina, neavand nimic de-a face cu Securitatea, e trimisul partidului atotputernic in tara tocmai pentru a vedea halul de mizerie in care au fost adusi si, acum, cunoscandu-l pe fiecare, sa raporteze paartidului ca banditii nu sunt chiar banditi ci tineri care, suferind cat au suferit, se cuvine sa fie eliberati".
Mai tarziu se va dovedi ca rolul lui Marina, esential in desfasurarea grozaviilor de la Pitesti era categorisirea studentilor in "usor reeducabil, mediu reeducabil si greu reeducabil", ultimii din clasament fiind cei dintai care vor intra in oribila "moara de suflete", cum se exprima Banu Radulescu. La fel procedase si Zarubin cu echipa, cuantificand sentimentele elitei poloneze fata de sistemul sovietic. Fiindca tot veni vorba despre blajinul, luminosul securist, transcriem cateva fragemente din portretul schitat de dna Doina Jela in "Lexiconul negru": "Marina Ion – ofiter politic la Pitesti in timpul reeducarii (…) Colabora direct cu Turcanu, conform depozitiei acestuia: (…) Am mai primit de la dl. Dumitrescu si Marina ordin ca nu-i intereseaza cati ochi sar si (…) sa am grija sa nu se dea lovituri in organe care ar cauza moartea, dar ca la fund si la talpi pot sa bat pana sare carnea bucati in tavan".
Citat de Doina Jela, Virgil Ierunca afirma ca "Pentru el, sedintele de tortura constituiau o adevarata hrana sufleteasca. Statea cu orele la vizeta si se desfata mai ales la sedintele de blasfemie anticrestina".
Lagare de exterminare
Infiintarea lagarului Salcia nu are nimic misterios. Puscariile devenisera neincapatoare, iar Canalul se apropia vertiginos de starea de faliment. Tot Securitatea determina emiterea actului normativ prin care se legalizeaza – in sens comunist, desigur, aparitia asa-numitelor lagare de munca, in realitate de exterminare. Sunt destui oameni care stiu, ca si mine, ca totul a concurat la distrugerea detinutilor. Nici o minte normala nu poate concepe ca un batran slabit, bolnav, obligat sa doarma pe paie intr-un saivan fara sobe si sa manance cartofi degerati, aruncati necuratati in cazan, cu noroi si fire de paie, mai e in stare sa lucreze la dig. Nu numai ca e scos la munca, dar, neputand face norma, aberanta si pentru un om in putere, este rupt in bataie cu parul, de brigadier si caralii. In aceste conditii, e de mirare ca intre iulie 1952 si ianuarie 1953, la Salcia si in coloniile-satelit au murit 68 de detinuti, diagnosticele – cu exceptia a doua cazuri de plaga impuscata – fiind falsificate? Ca si la Pitesti, in materie de regim penitenciar, statul comunist isi da, in lagare, intreaga masura a neomeniei, intr-o tara in care dadeai la tot pasul de lozinca lui Marx "Omul este cel mai pretios capital". In 1950, Marin Jianu, adjunctul lui Teohari Georgescu, a respins ideea infiintarii de penitenciare pentru inapti, comunicandu-i colonelului Baciu, seful Directiei Penitenciarelor, ca "linia ministerului este ca toti detinutii, chiar si cei inapti, sa lucreze". Pana si un criminal ca stefan Koller a fost nevoit sa recunoasca, in 1953, ca "Au fost trimisi oameni in varsta sau cum au fost cazuri cu picior de lemn sau anchilozati la brat". Pare incredibil dar la Salcia oamenii au ajuns sa doarma nu numai pe jos, situatie obisnuita in puscariile romanesti, ci si in picioare, precum caii, fapt consemnat de insusi colonelul Sloboda, adjunctul lui Baciu.
Ne-am pus intrebarea daca s-ar putea face o comparatie intre supliciile indurate la Pitesti si torturile practicate in Insula Mare. Studentii au fost chinuiti intr-un chip nemaintalnit in Romania pana la "reeducare". Raspunsul implica nuantare. Planificatorii ororilor au avut in vedere zdrobirea rezistentei fizice, reducerea trupului supliciatului la o zdreanta umana si, totodata, mortificarea sufletului, crearea unui fel de zombi, asa cum a fost unul dintre personajele infatisate de Marcel Petrisor intr-o carte de exceptie despre infernul din "Casimca" Jilavei dupa incheierea procesului "lotului Turcanu".
Salbaticia anchetelor de la Securitate este cunoscuta, multi dintre participantii la aceasta manifestare au trecut pe acolo si au cunoscut acele suplicii care, cum s-a si intamplat, puteau duce la infirmitate, la mutilare – cum i s-a intamplat lui Lucretiu Patrascanu caruia, de pe urma batailor, a trebuit sa i se amputeze un picior – sau chiar la moarte. Gama torturilor fizice practicate de securisti este, totusi, mai restransa decat feluritele chinuri, unele inedite, aplicate semenilor lor de catre Turcanu si ciracii lui carora li s-au dat mana libera si camp de actiune nelimitat. La Pitesti, insa, pe langa chinurile fizice precum bataia dusa la paroxism, exista o categorie de suplicii menite sa distruga demnitatea, credinta in Dumnezeu, reperele morale – pe scurt, tot ce inseamna om si apartenenta la umanitate. Un inventar cuprinzator intreprinde Alin Muresan in capitolul "Instantanee macabre" din volumul Pitesti – "Cronica unei sinucideri asistate" incluzand infioratoarele acte blasfematorii. (Numai simpla lectura supune cititorul la un efort considerabil!).
O cruzime de neimaginat
Nimic din toate acestea in lagarul Salcia! Torturile au fost indreptate impotriva trupului, oamenii au fost omorati cu parul, infometati, ingropati pana la gat, supusi la socuri electrice, dezbracati in ger de minus 20 de grade, pusi sa smulga spinii cu gura, bagati goi in carcera – dar "liturghii" blasfematoare nu s-au organizat, populatia penitenciara avand alt specific decat la Pitesti. Au existat, desigur, scene de o cruzime greu de imaginat si amintim aici doar trei cazuri.
Intai – uciderea fostului procuror Sotir Georgescu de catre brigadierul Grigoras Gheorghe prin lovituri cu parul in cap si punerea corpului pe o targa in care batuse piroane de fier; un al doilea caz – bagarea la carcera de catre sublocotenentul Carliga, a patru detinuti cu fiare la picioare, doi in picioare, ceilalti doi cu capul in jos, carcera de scanduri, fara acoperis, avand suprafata bazei de cca 1 mp; la doua ore dupa ce au fost scosi, Barladeanu, unul dintre cei scosi, a murit. Al treilea caz: obligarea detinutilor care si-au facut norma sa se dezbrace iarna in pielea goala, sa se ia brate cate doi si sa se rostogoleasca prin maracini.
(Sub domnia absoluta a aceluiasi scelerat, locotenentul major Ion Pavel, mutat de la Salcia, tot in calitate de comandant, la Itcani – Suceava, in acest lagar bucovinean a avut loc o scena infioratoare: detinutul Virgil Stroescu, nemaiputand munci de frig si slabiciune, a fost legat cu mainile la spate de catre brigadierul Iliescu Gheorghe, la ordinul sefului de escorta Visan Constantin si tinut in zapada vreo jumatate de ora apoi, fiindca era anchilozat si degerat, Iliescu i-a pus carbuni aprinsi pe talpa… ca sa-l faca sa mearga. Stroescu a intrat in agonie si a murit).
Fara informatori si tortionari de genul lui Turcanu si al echipei lui initiale de "reeducatori", actiunea de la Pitesti, extinsa ulterior la Gherla si la Canal, programul imaginat si organizat de un centru misterios, ocult, de la Moscova ar fi fost imposibil de pus in aplicare. Fara brigadierii detinuti, dintre care unii i-au intrecut in brutalitate si ticalosie pe multi caralii, munca fortata nu ar fi fost cu putinta. Nici in aceasta privinta sistemul penitenciar din Romania bolsevizata nu a inovat, modelul fiind Gulagul Stalinist si, de ce nu, acei teribili Kapo din lagarele lui Hitler. Trebuie sa facem, insa, o diferenta: la Pitesti actiunea de distrugere a trupului si de mortificare a sufletului, concomitent cu "spalarea" creierului se executa asupra unei elite intelectuale; in lagare brigadierii sunt, ca si cadrele MI, brute semianalfabete, dotate cu un instinct al conservarii propriei fiinte care anuleaza – daca vor fi existat – atitudinile de omenie si intelegere fata de semeni. Comandantii ii preferau pe cei veniti de la Canal care, daca savarsisera crime si fusesera si acolo sefi de brigada, incarnau tipul brigadierului ideal. Acesti indivizi autosituati la periferia umanitatii, se conduceau dupa "principiul": "decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-ta!" – contravenind flagrant moralei crestine. S-a ajuns astfel la atrocitatile, la ororile din lagare, la crime in masa, ramase, practic, nepedepsite pana astazi.
Regimul comunist a organizat, totusi, procese. Unul privind implicarea cadrelor MAI in grozaviile din Insula Mare, in 1955, cunoscut ca procesul "lotului Salcia", si nu mai putin de trei avand ca obiect "reeducarea". Acestea din urma au avut drept scop ascunderea adevaratilor inspiratori ai masacrarii tineretului in penitenciarele si coloniile de pe Canal (Poarta Alba si Peninsula) unde au fost trimisi detinuti care sa extinda ce se intamplase la Pitesti si Gherla. Prin sentinta nur. 32/10.11.1954, pronuntata de un complet prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu, douazeci de detinuti, in frunte cu Turcanu, au fost condamnati la moarte. Au fost impuscati la Jilava 17 iar altor 5 li s-a comutat pedeapsa in munca silnica pe viata. Al doilea proces, numit de Alin Muresan in cartea amintita, "Procesul comunismului", ii priveste pe oficiali ai MAI care, sub o forma sau alta, supraveghindu-i ori indrumandu-i pe "reeducatori", au fost implicati in actiune. Au fost condamnati prin sentinta nr. 101/16.04.1957, la inchisoare intre 8 si 15 ani, Tudor Sepeanu, seful Serviciului Inspectii din DGP, Alexandru Dumitrescu, directorul inchisorii Pitesti, Constantin Avadanei si Gheorghe Sucegan, ofiteri politici la Gherla, si medicul acestei inchisori, Viorel Barbosu. Oficiali importanti, la curent cu dedesubturi ale actiunii, precum Mihai Dulgheru, Iosif Nemes, Marin Jianu, Ion Marina au fost complet lasati de o parte. Nu mai vorbim de atotputernicul Nicolski, agent si protejat al NKVD. Condamnatii au fost repede eliberati si li s-a pierdut urma.
(Comunicare prezentata la Simpozionul International "Experimentul Pitesti – Reeducarea prin tortura", editia a VIII-a, 3-5 octombrie, Pitesti)
