La putin timp dupa „Revolutie”, pe la mijlocul tumultuosului an 1990, stateam de vorba cu un Parinte, devenit lider al unui efemer „sindicat preotesc”, despre ceea ce incepuse sa ne framante pe toti: „innoirea Bisericii”, implicarea „laicatului” in „lucrarea” acesteia, mediatizarea in exces a unor probleme catre care prindea sa-si indrepte atentia „societatea civila” dupa ce regimul comunist avusese grija sa le tina ocultate si sub un strict embargou mediatic.
Faptul ca acum se discuta deschis despre niste lucruri de care se aratau preocupate candva doar mediile clericale si de crestini practicanti nu poate decat sa ne bucure si ma face sa ma gandesc la timpurile cand in Bizant marile probleme dezbatute de Sfintii Parinti in Sinoadele Ecumenice aveau ecou, in societate, iscand discutii aprinse in masa larga a credinciosilor.
Marturisesc ca aceasta forma de democratie eclesiastica nu imi era cunoscuta, dar nu m-am grabit sa aflu sursa respectivei informatii. Am incercat sa-mi imaginez insa cum putea sa arate o discutie intre slujbasii si militarii Imperiului ba chiar si intre precupetele si precupetii din pietele Tarigradului despre dogma „homoousis-” Fiul de o Fiinta cu Tatal” sau cum se va fi glosat pe marginea sintagmei „Nascatoare de Hristos” sau „Nascatoare de Dumnezeu”.
Ca niste vrednici si recunoscuti urmasi ai Bizantului („Bizant dupa Bizant”) am ajuns repede la ceea ce isi dorea interlocutorul meu de-atunci in sensul ca nimic sau aproape nimic din ceea ce se „intampla” in Biserica nu scapa ochiului sagace si atat vazator al „celei de-a patra puteri in stat” si, implicit, al opiniei publice. Numai ca de asta data nu mai este vorba de probleme de ordin dogmatic, ci de orice „problema”, majora sau minora, susceptibila a fi plasata in zona senzationalului si la limita frivolitatii, cu impact imediat si direct asupra consumatorului de informatie.
Sa ne gandim numai cate subiecte de acest gen nu s-au rasfatat, din 1990 incoace, pe prima pagina a ziarelor, cu litere de-o schioapa si cu titluri dintre cele mai abracadabrante de la cazul „Noului Ierusalim”, pana la „cazul Tanacu” iar de curand infiintarea unei Mitropolii la Cluj.
Episodul cu pricina va ramane o pagina incitanta de istorie bisericeasca si de istorie a mentalitatilor momentului, va putea deveni subiect de teza de doctorat dar si… sursa pentru o bogata antologie a absurdului si a ridicolei ravne de a ne da cu presupusul.
Poate ca as fi recurs la un alt „discurs” pentru a-mi sustine demonstratia daca nu l-as fi vazut nu demult pe „suporterul” uneia dintre taberele aflate in conflict, un domn senator cu nume de pustnic egiptean si de mitropolit trecut recent la cele vesnice, vituperand in termeni greu de reprodus malversatiile „clicii” de la Cluj, ale „gherilei” „comandoului popesc”, declarand ca este gata sa-i apere „pozitia” pana la… supremul sacrificiu. Unde se producea aceasta justitiara incordare a muschilor? La talk-show-ul nocturn de la „DD in direct” sau la „Nasul”? Nu, nu! Duminica, dupa-amiaza, la ora de maxima audienta si la o emisiune de divertisment! Ce vor fi inteles din asta milioanele de telespectatori ai „Duminicii in familie”? Ca hotararea Sfantului Sinod din 4 noiembrie 2005 zguduie din temelii Ecclesia noastra dreptmaritoare si ca suntem in fata unui „diktat” abominabil impotriva caruia ar trebui sa se mobilizeze toate fortele natiunii!
Sa fim seriosi! Evident, lucrurile trebuie privite cu calm, „sine ira et studio”. Ce facuse de fapt Sinodul a doua zi dupa alegerea cu „probleme” a noului titular al Mitropoliei Ardealului? Acceptase o propunere venita din partea Arhiepiscopului Bartolomeu Anania si a inca sase ierarhi ardeleni referitoare la „reorganizarea” acestei Mitropolii. Era indreptatit Sfantul si „indreptatorul” Sinod, cum se spunea frumos, pe vremuri, sa adopte o asemenea hotarare dupa ce o pusese democratic la vot? Fireste ca da. Nu trebuie sa ne intoarcem tocmai in 1947, cand s-a creat, in aceleasi conditii, Mitropolia Banatului, desprinsa din „teritoriul canonic” al „vechii Mitropolii a lui Saguna”, fapt care, aflam acum, a creat si atunci probleme. Fiindca chiar in zilele noastre Sfantul Sinod a infiintat doua eparhii cu rang de mitropolie, pentru romanii din strainatate, in Franta si in Germania. De ce n-ar avea dreptul sa creeze o asemenea constructie de administratie bisericeasca si pe teritoriul national?
Dar ce este sau ce inseamna, de fapt o mitropolie? Intrebarea gaseste raspunsuri in realitatile specifice fiecarei „Biserici nationale”. In Grecia si in Bulgaria orice arhiereu eparhiot, adica avand sub autoritatea sa o eparhie, poarta titlul de Mitropolit, fiecare eparhie putand fi considerata „Mitropolie”. In Rusia de pana la venirea la putere a bolsevicilor nu existau decat trei mitropoliti: de St. Petersburg, de Moscova, de Kiev. Era un titlu pur onorific, data fiind importanta istorica a scaunelor pe care le ocupau ierarhii respectivi, si nu implica nici un fel de atributii administrative in raport cu ceilalti „eparhioti”. Mai tarziu, inclusiv sub regimul sovietic, titlul de mitropolit avea sa se acorde cu mai multa larghete, dar tot onorific, unor ierarhi cu o pozitie privilegiata gratie unor realizari sau misiuni importante sau aflati catre sfarsitul „carierei”.
La noi, pana la Marea Unire de la 1918 existau doar doi mitropoliti, „al Ungro-Vlahiei” si „al Moldovei”. Ulterior li s-au adaugat mitropolitii provinciilor istorice intrate in componenta Romaniei intregite, al Transilvaniei, al Bucovinei, al Basarabiei. Catre sfarsitul perioadei interbelice a fost creata si Mitropolia Olteniei, peste putin timp desfiintata, apoi reinfiintata. In principiu organizarea noastra bisericeasca prevede ca o mitropolie este alcatuita din cateva eparhii, de la doua pana la patru-cinci. Dar, in conditiile in care Sfintele Canoane prevad ca fiecare ierarh este „stapan” in eparhia lui, dar si ale existentei Patriarhului ca autoritate suprema, intre episcopii eparhioti din raza unei mitropolii si titularul acesteia nu exista raporturi de dependenta, ci, in cel mai bun caz, de respect fata de „primul dintre egali”.
Acceptand, asadar, ca Sfantul Sinod avea dreptul in principiu si in practica sa adopte hotararea din 4 noiembrie 2005, apare insa o alta problema: de ce tocmai acum? Va contribui in vreun fel aceasta noua mitropolie la imbunatatirea activitatii pastoral-misionare in cadrul „teritoriului” sa-i spuna „canonic” pe care si-l revendica? Nu vedem cum, de vreme ce, asa cum am mai spus, atributiile, demersurile, initiativele episcopilor eparhioti raman nestirbite. Este o schimbare care nu are o semnificatie mai mare decat aceea a unui oras care aspira la calitatea de municipiu sau a unui general cu doua stele care si-o doreste pe a treia! Cu alte cuvinte, este numai o chestiune de orgoliu, de aspiratie catre o anume „fala reprezentativa” cum spunea intr-un context „incomodul” Mitropolit Visarion Puiu, s-ar putea zice chiar fudulie,in care transpare o mult prea vizibila doza de subiectivism.
Si atunci ne intrebam: de ce este nevoie sa se deschida acum aceasta cutie a Pandorei care poate crea un precedent si pune Biserica si Sinodul in fata unor noi dificultati pe care va trebui sa le rezolve? Fiindca exista „deocamdata” nu mai putin de patru eparhii (Tomis, Targoviste, Suceava, Alba Iulia) care ar putea sa-si revendice rang de mitropolie, invocand argumente istorice plauzibile.
I.P.S. Bartolomeu recunostea in presa ca ideea „inaltarii in grad” a Arhiepiscopiei de la Cluj este mai veche si am inteles ca ii apartine si ca nu s-a luat pana acum in discutie „din gentilete” fata de titularul scaunului de la Sibiu, atata timp cat acesta a fost in viata. Aflandu-ma de multi ani intr-o respectuoasa relatie cu fie iertatul Mitropolit Antonie, stiu cat de mult l-a afectat aceasta initiativa, desi nu mi-a spus-o direct ci sub o forma transparent aluziva, de ironica lehamite: „Hai sa le facem pe toate (eparhiile) Mitropolii, sa nu mai fie galceava!.”
