A scrie despre profesorul Al. Zub este un exercitiu la limita. Trebuie sa te asiguri ca istoricul nu va fi "ocrotit" prin spusele tale. si aceasta intrucat exercitiul ar fi funciar incompatibil cu firea auster-benedictina a savantului. In consecinta, nu mi-a trecut niciodata prin minte ca as putea sa scriu intru "apararea" domniei sale. Ar insemna sa nu ai nici cea mai vaga idee despre personalitatea autorului uneia dintre cele mai consistente opere de constructie si reflectie istoriografica din cultura romana. Imi da curaj, in demersul meu, constiinta ca nu fac parte din categoria persoanajelor-iedera, care au profitat uneori de buna credinta a profesorului. stiu ca unii l-au dezamagit amarnic. Maestrul si iedera – o poveste trista si fara sfarsit din istoria culturii noastre.
Sobrietatea carturarului mi-a impus dintru inceput, o atitudine masurata. Perseverez sa cred ca am procedat corect. Sunt, asadar, perfect liber in relatia cu domnia sa. De cand il cunosc pe profesorul Al.Zub, am avut mereu convingerea ca savantul, asemenea soldatului, ca sa-l parafrazez pe Nichita Stanescu, nu are viata personala. Pana la destainuirile facute de autor in paginile volumului Oglinzi retrovizoare, nu am avut decat vagi cunostinte cu privire la anii de detentie politica, perioada despre care a relatat cu o demnitate lipsita de orice patetism, atitudine care marturiseste, indubitabil, despre caracter.
Am mereu in fata imaginea carturarului sobru, identificandu-se cu opera sa. Nu multe sunt personalitatile culturii noastre, indeobste saraca in vocatii eroice, care sa-si fi propus, pe urmele unui Cantemir, Hasdeu, Eminescu ori M.Eliade, sa infrunte "cumpana vremurilor" prin creatie si atitudine civica. Nos tempora sumus, spunea Sfantul Augustin. Iar cel care a ajuns la intelesul adanc al faptului ca si noi suntem timp, inseamna ca si-a asumat conditia demnitatii ca pe o datorie. Numai cine nu vrea, nu vede tainica legatura dintre viata carturarului iesean si cea a marilor modele culturale si de constiinta, asupra carora a staruit in pagini de referinta. Gandesc, inainte de toate, la ilustrul Vasile Parvan, dar si la marile spirite latine, precum Tacitus, Plinius Secundus ori Seneca.
Stigmatul insubordonarii politice, ce avea sa-l coste ani lungi de detentie, l-a transformat intr-un proscris, mai intai, intr-o persoana tolerata, ulterior, de regimul comunist. In anii studentiei mele, stiam ca la Institutul A.D.Xenopol exista un istoric temeinic, dar mai ales faptul ca nu e tocmai recomandat sa ai legaturi cu el. Trecutul detinutului politic – orribile dictu, in vremea aceea – se metamorfoza intr-o specie de prezent continuu. In consecinta, istoricul nu a putut urma o cariera universitara si nu a beneficiat de autentica recunoastere publica, decat dupa anul 1989. Dar vremurile nu s-au schimbat in profunzime, asa cum am crezut cei mai multi, incat carturarul sa fie integral acceptat. Pozitia sa ferma de denuntare a mecanismelor pseudo-revolutiei si perpetuarea structurilor si mentalitatilor vechiului regim, au fost suficient de clare, pentru a-i convinge pe restaurationisti sa incerce o noua marginalizare a istoricului.
I-a denuntat pe cripto-comunisti de la balconul din Piata Universitatii si a perseverat sa militeze pentru o renastere prin recursul la pedagogia valorilor si modelelor autentice. Don Quihotte intr-o tara fara tristeti si fara umor, ar spune cei grabiti – nu putini, din pacate – sa faca orice pact cu marimile zilei. Al. Zub a perseverat in idealismul sau, convins, vorba lui Eminescu " ca cea mai mare tristete este sa fii marginit".
Astazi, un conflict – poate intre generatii, poate de alta natura – l-a plasat pe profesorul Al. Zub in centrul unei dezbateri cu iz de scandal, adica acolo unde si-ar fi dorit cel mai putin sa fie si intr-o postura nedreapta si nemeritata. Au obosit mai tinerii colaboratori sub domnia profesorului? Ori pedagogul care a format direct sau a vegheat la cresterea catorva zeci de tineri cercetatori (cati profesori se pot lauda cu o asemenea opera de indrumare?) nu mai dovedeste suficienta intelegere umana sau maleabilitate manageriala? S-a insinuat virusul discordiei,- atat de romanesc, din pacate -, inlauntrul unuia dintre cele mai prestigioase institute de cercetare din Romania? Intr-o logica ticaloasa, trebuia, probabil, sa vina la rand si profesorul Al.Zub, spre a fi maculat.
In acest razboi al nervilor s-au rostit vorbe grele la adresa istoricului. Oricate nemultumiri ai avea in legatura cu felul in care s-a constituit ierarhia administrativa a institutului, cu privire la pozitia unuia sau altuia dintre cercetatori, ori cu eventuale erori umane, nu este omeneste permis sa improsti cu noroi pe cel care ti-a vegheat pasii cunosterii ori ti-a deschis usi, interzise astfel. Sociologii ar putea spune ca revolta ucenicilor e in ordinea lucrurilor, ea avand menirea sa-i emancipeze si sa-i legitimize. Nu am caderea sa ma pronunt in detaliile sociologice ale subiectului. Daca ceva insa m-a intristat profund, atunci aceasta este incercarea de a bagateliza gestul demn al tanarului student Al.Zub de a rosti adevaruri interzise, in anii obsedantului deceniu, sub numele de "accident de tinerete". Reamintesc ca este vorba despre un "accident" care l-a costat ani lungi de detentie, dar si o pecete de proscris, iata, din nefericire, nestearsa. Trebuie sa fii opac fata cu taina timpului (si ce face istoricul, daca nu acestei "taine" incearca sa-i afle intelesul?) ca sa arunci in derizoriu un gest curajos, doar pentru ca era juvenil. Poate nu e deloc simplu sa admiti ca intr-un regim in care cei mai multi au facut din lasitate o metoda de supravietuire, unii au avut curajul, ori nebunia, ori, pur si simplu, impulsul tineresc de a spune nu, sau de a spune altceva la adresa regimului. Intr-un asemenea climat, unii semeni nu pot suporta prea lesne, demnitatea altora. Dar fara lectia de demnitate a celor putini, istoria noastra sub comunism ar fi un lung sir de umilinte si tristeti.
La finele acestor randuri, voi relata, cu dedicatie pentru toti cei grabiti sa nege totul, in devalmasie, o scurta intamplare petrecuta cu ani in urma, la primul Simpozion National de la Sighet, dedicat memoriei rezistentei romanesti. Am cunoscut acolo un distins medic, fost detinut politic, a carui noblete umana si reflectie critica mi-au atras atentia, dandu-mi imbold sa aprofundez dialogul. stiam foarte putine lucruri despre rezistenta si despre eroii ei. Eram, de aceea, tentat sa generalizez, fara nuante. Cenzurandu-mi, cu delicatete, metoda, preopinentul mi-a vorbit despre un tanar student iesean, fost coleg de celula, nimeni altul decat Al.Zub. Era vizibil emotionat de rascolirea acestor amintiri, dupa care, fixandu-ma cu privirea lui trista, mi-a spus: "Tinere, pe toti inchisoarea ne-a schimbat, insa a lucrat pe materia prima mostenita : pe cei nobili i-a innobilat, iar pe cei ticalosi i-a ticalosit. Sandu Zub face parte dintre cei dintai".
Nu am mai dezvaluit acest dialog si imi cer scuze personajelor evocate ca a trebuit sa o fac in acest nefericit context. Locul ei era, poate, mai nimerit, intr-o lucrare memorialistica.
Am reflectat la eventualitatea ca spusele mele pot fi privite ca un exercitiu encomiastic. Mi-am amintit, aproape instantaneu, de spusele Sfantului Ioan Botezatorul, cu privire la slava desarta. Incurajat de logica sa, mi-am zis: de slava sa aiba nevoie autorul celei mai complexe opere istoriografice, de la N. Iorga si Gh. Bratianu incoace? Sunt convins ca nu de lustru are nevoie carturarul autentic, din motivul cat se poate de simplu ca el are de partea sa durata, ci de putina decenta. Sper ca nu pretind prea mult, fie chiar si in vremurile tulburi in care ne-a fost randuit sa fim contemporani.
In fine, indraznesc sa sper si sa cred ca nefericitul moment al incordarii relatiilor dintre magistru si ucenici va putea fi pus intre paranteze, cu un dram de intelepciune si curajul de a recunoaste ca, cel mai adesea, dar cu deosebire prin partile noastre, de la portile Orientului, pretexte marunte se rostogolesc in cascada, provocand desfasurari care nu pot decat sa descumpaneasca o minte rationala.
Mihai Dorin
