Profesorul Alexandru Zub nu mai are nevoie de nici o prezentare. Opera sa de istoric impune prin sobrietate si minutiozitate. Pentru domnia sa istoria nu a fost o disciplina poetic-filosofica, pretext pentru a scuza diletantismul, ci una stiintifica, serioasa in care cel angajat raspunde pentru fiecare afirmatie si dovada pe care le produce. Director al Institutului A.D. Xenopol din Iasi, activitatea sa a fost primita cu laude de colegi, oameni de specialitate, dar si de o parte a publicului larg, interesat de istoriografie. Academia Romana l-a titularizat abia anul trecut in randurile sale, fiindca, trebuie spus, Alexandru Zub nu a fost o persoana obedienta si placida. Fost detinut politic, remarcat prin atitudinea sa anticomunista, convins ca profesionalismul face casa buna doar cu o pozitie civica ireprosabila, el nu a convenit celor atrasi de privilegii si dispusi la conformism fata de mai marii zilei.
– De fapt, cum si cand s-au involburat apele?
– Totul a inceput in martie, in momentul in care m-am pomenit la mine, in birou, cu un grup de tineri din institut, care doreau schimbari. Erau sapte persoane care formulau doleante in numele lor si al altora din aceeasi institutie.
– Le puteti da numele?
– Nu asta are importanta. Nu conteaza atat persoana ca atare cat principiul. Pot sa va spun ca toti fusesera angajati in anii 90 sau chiar in anii 2ooo de mine. Pot spune ca mai mult sau mai putin mi-au fost discipoli si le-am indrumat pasii in cercetarea istorica. Faptul ca cereau schimbari nu are pana la un punct nimic scandalos. Intr-o societate democratica tineretea are mai mult drept sa se faca auzita decat in oricare alt tip de societate. Numai ca din perspectiva timpului care a trecut de atunci si a avalansei de intamplari, acel deziderat pentru efectuarea unor schimbari a dovedit ca ascunde un plan de adancime. La suprafata a fost formulata in mod just o disfunctie administrativa, potrivit careia se intarziase realegerea consiliului stiintific al institutului. Numai ca descoperirea acestei carente a fost punctul de plecare pentru altceva, o reformare radicala a consiliului.
– Deci, intial nu au fost orientati impotriva dumneavoastra…
– Nu. Nici vorba, nu s-a pus in nici un fel problema inlaturarii mele. De fapt, ei venisera sa ma castige de partea lor. In urma reinnoirii consiliului ar fi avut majoritatea. Ideea in sine nu era rea, mai ales ca discutii pe aceasta tema mai avusesera loc si chiar eu le atraseseram atentia ca trebuie sa-si asume mai serios sarcinile profesionale, de unde in mod logic ar fi decurs o activitate mai buna a institutului si deci o sporire a prestigiului acestuia. In 13 martie filiala din Iasi a Academiei, for tutelar al Institului nostru care nu are autonomie juridica, a primit un memoriu din partea acelorasi tineri, in care acestia enuntau faptul ca in institut orice promovase fusese blocata. Nu era deloc adevarat, fiindca pana la acea data deschisesem deja o actiune de promovare iar filiala oferise niste solutii tehnice. Tot pe 13 martie era afisat un anunt privind promovarea unuia dintre cercetatorii tineri, dar – mirare! – am fost imediat vizitat chiar de personajul in chestiune care a cerut, de neinteles, o amanare a promovarii sale fiindca astfel s-ar isca nemultumiri. In opinia mea, aceasta iesire nefireasca avea explicatia ei. Grupul celor tineri pregateau de cateva luni o lovitura de forta, o fronda sub pretextul acelei carente administrative semnalate. Pe 16 martie a fost convocata adunarea generala, anuntul fiind dus direct la secretariat si apoi inmanat mie.
– Cum ati reactionat?
– In ajunul adunarii, intr-un ziar local aparuse un articol vehement, in care se vorbea despre revolta tinerilor de la "Xenopol", impotriva unor stari de lucruri invechite, fapt ce m-a indignat. Le-am replicat insurgentilor ca asa ceva nu se face, nu reflecta un comportament colegial, cu atat mai mult un spirit academic. Au urmat alegerile cu statutul in fata, care pevede ca in componenta consiliului directorul si secretarul stiintific sunt numiti prin concurs de Academie, iar apoi partea eligibila este formata cu precadere din sefii de departamente din institut. Acest "cu precadere" a fost instrumentul de care s-au folosit cei tineri, considerand ca precizarea poate fi interpretata in sensul dorit de ei si, deci, si-au inchipuit ca pot porni de jos, ca la sindicat, pentru a-si impune oamenii. Am parasit sala in semn de protest fata de felul in care decurgeau lucrurile, iar a doua zi ziarele locale anuntau victoria tinerilor.
– Chiar au castigat?
– Doar in mod aparent… Conform procedurii, hotararea privind alegerea unui nou consiliu stiintific al unei institutii de cercetare intra in vigoare abia dupa ce primeste avizul forului ierarhic superior, in cazul nostru Sectia de stiinte istorice si arheologice a Academiei. stiind cel mai bine cum stau lucrurile, fiindca sunt presedintele sectiei, am prezentat situatia membrilor, iar acestia au infirmat rezultatul alegerilor de la institut, recomandand organizarea altora noi. Aceasta decizie a produs mari nemultumiri in randul tinerilor care au dat imediat in judecata sectia Academiei pentru verdictul emis. Procesul a ajuns deja la al patrulea termen.
– Vi s-a mai intamplat vreodata asa ceva?
– Nu-mi amintesc… Evident, am fost chestionat asupra starii de fapt de la institut. Am raspuns sobru: e vorba de o criza de identitate profesionala deoarece atacul a fost declansat tocmai in clipa in care le cerusem tinerilor sa-si constientizeze mai bine menirea de istorici, fiindca una este campania in presa si alta, sa fii istoric. Ceea ce m-a deranjat in mod deosebit a fost tocmai abandonarea unor principii de negociere si aducerea in prim plan a santajului mediatic. Cum v-am spus, initial persoana mea nu fusese pusa in discutie. Tinerii au socotit ca ma pot folosi de partea lor.
– Dar lucrurile s-au inversat…
– Da. Ceea ce putea sa le fie aliat a devenit principalul lor adversar. Nu se mai impiedicau de un cercetator sau altul mai in varsta, ci de insusi directorul institutiei. Rezultatul alegerilor din martie risca sa nu fie validat. A obtine validarea si anularea unor noi alegeri insemna chiar a trece peste mine. De acum incolo intram intr-un domeniu al absurdului in fata careia stiinta istoriei paleste. Va marturisit cu sfiala si cu jena,- nici nu am cum altfel – ca in luna mai am fost de doua ori amenintat telefonic cu moartea.
– Incredibil!
– Da. Vocea de la aparat dupa ce m-a identificat, mi-a spus clar: daca nu demisionati va omoram! Cine poate fi autorul unui asemenea gest sinistru? Justitia ar trebui sa se sesizeze. Oricum, fiindca telefonul a fost dat inaintea unei infatisari din proces, l-am luat drept o incercare de a ma intimida. A devenit din ce in ce mai clar ca eu sunt piedica. Constatand ca in urma exercitarii unor influente Sectia academica de stiinte istorice incepe sa dea inapoi, adica a admis marirea cu inca doi membri a consiliului stiintific de la "Xenopol", ca sa fie, ca la noi, toata lumea multumita, – cei doi fusesera initial exclusi -, nu am stat cu mainile in san si chiar de curand, pe 30 noiembrie, m-am intalnit cu prezidiul Academiei intr-o discutie vehementa prin care am obtinut reinnoirea infirmarii colegiului ales.
– Urmari?
– Actiunea a determinat o noua dare in judecata, de data aceasta a prezidiului Academiei pentru decizia luata.
– Dar va intreb, poate fi modificata decizia Academiei printr-o sentinta judecatoreasca?
– Nici vorba… Academia este suverana si nimic nu are calitatea sa-i schimbe hotararile. Tensiunea insa ramane aceeasi.
2007 a fost pentru Institutul de istorie A.D. Xenopol, angajatii sai si director un an dur, de grele incercari. Ce sa intelegem din toata aceasta istorie? Este o istorie lesne de regasit in … Istorie. Revolta insufletita de spirit iacobin impotriva seniorilor. Un viciu administrativ (intarzierea alegerii noului consiliu stiintific), speculat pana in panzele albe, alaturi de un echivoc de formulare din statut, acel " cu precadere", pot sa arunce in aer activitatea stiintifica a unui institut reputat si mai ales sa umbreasca prestigiul unui distins istoric, o constiinta net antitotalitara, Alexandru Zub.
