Noutatea mesajului lui Iisus vine dintr-o schimbare de orizont fata de Ioan Botezatorul si de miscarile profetice si apocaliptice ale iudaismului: ceea ce era asteptat intr-un viitor mai mult sau mai putin imediat a inceput deja sa devina realitate. Speranta s-a implinit. Dumnezeu a intrat in istoria umana. S-a deschis o sansa unica si nemaivazuta pana acum: aceea de a participa acum si aici la bunurile si la fericirea lui, rezervate, in principiu, pentru mai tarziu. Intr-un fel viitorul s-a contopit cu prezentul, istoria si-a schimbat culoarea si perspectiva. Botezatorul ramasese la portile marii vesti, predicand ca sosirea lui Dumnezeu e iminenta. Iisus trece pragul timpului si proclama ca Dumnezeu este aici si ca totul, in istoria umana, a inceput sa se schimbe. Este vorba despre un mic inceput, de zorii unei noi zile: Imparatia este deja aici, chiar daca nu deplin. Lumea nu s-a sfarsit; continua altfel.
Schimbarea a inceput in regiunea Iudeei, unde Iisus a botezat cu ucenicii sai, separat de Botezator, cateva luni. Aici a inceput sa prinda contur modificarea preocuparilor si a modului de actiune si de exprimare al Botezatorului. Iertarea si salvarea pe care le anunta Ioan au inceput sa se manifeste, in prezent, in faptele si vorbele profetului Iisus: bolnavii sunt vindecati, speranta revine, bucuria creste. Cand Iisus soseste in Galileea, dupa intemnitarea lui Ioan, totul este pregatit pentru un anunt tulburator: "S-a implinit vremea si imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat” (•ggiken, in greaca) (Marcu 1,15; Matei 10,7 || Luca 10,9.11). Aceasta forma greaca utilizata de Marcu indica nu doar ca Imparatia se apropie, ci ca deja a sosit; cu alte cuvinte, a inceput actiunea puternica a lui Dumnezeu in lume prin intermediul activitatii lui Iisus. Aceasta prezenta are un caracter definitiv, final: Dumnezeu nu va reveni asupra deciziei sale. Imparatia este insa abia la inceput, nu a ajuns inca la desavarsire; de aceea Iisus vorbeste despre Imparatie ca despre ceva ce "este aproape” si "care a sosit”. In ambele cazuri domina o noutate neasteptata: s-a deschis un nou timp in istoria oamenilor, un timp marcat de prezenta activa si iubitoare a lui Dumnezeu, victorios impotriva raului.
Iisus vorbeste despre "imparatie” ("regat”) sau despre "suveranitatea” lui Dumnezeu (malkuta', in aramaica) in concordanta cu credintele iudaice ale timpului, care subliniaza victoria sa trecuta, prezenta si viitoare. Nu exista limite nici spatiale, nici temporale, pentru puterea lui Dumnezeu, care se intinde pe tot pamantul si la toate popoarele si supune toti zeii lor. Potrivit unei mari parti a gandirii iudaice, Imparatia lui Dumnezeu se va ivi cand dusmanii Israelului vor fi invinsi. Atunci se va instaura regatul etern al Israelului intors din exil si innoit prin legamant, Templu si Lege.
In acest orizont, unde sperantele religioase si utopiile politice iudaice merg mana-n mana, apare Iisus: Dumnezeu vrea sa devina prezent cu toata puterea lui imparateasca de eliberare si de iertare, de integrare si de clementa. Cand Iisus le vorbeste despre Imparatie oamenilor care-l asculta, face sa renasca in ei speranta. Triumful final al binelui si al dreptatii este anticipat in momentul prezent si aceasta este o invitatie sa se simta norocosi si sa traiasca, ca actori, o istorie care se innoieste in interior. Resemnarea si fatalitatea (momentul actual, rau, va fi urmat de un viitor bun) lasa locul la altceva: un prezent bun, marcat de Imparatia lui Dumnezeu, va culmina intr-un viitor si mai bun. Fraza pe care Iisus o adreseaza ucenicilor sai este astfel deplin justificata: "Fericiti sunt ochii care vad cele ce vedeti voi! Caci zic voua: Multi prooroci si regi au voit sa vada ceea ce vedeti voi, dar n-au vazut, si sa auda ceea ce auziti, dar n-au auzit” (Luca 10,23-24 || Matei 13,16-17).
Nu sunt doi Dumnezei
Iisus nu si-a "inventat” Dumnezeul. Nu exista Dumnezeul lui Iisus, pe de o parte, si Dumnezeul lui Avraam, pe de alta parte. Dumnezeul al carui Fiu se considera este Dumnezeul creator si prevazator, Dumnezeul patriarhilor, Dumnezeul exodului si Sinaiului, Dumnezeul lui David si Solomon, al profetilor si al inteleptilor, intr-un cuvant, Dumnezeul lui Israel, caruia in fiecare zi evreul pios Ð si, prin urmare, si Iisus Ð ii adreseaza rugaciunea Shema: "Asculta, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deuteronomul 6,4). Asa incepe raspunsul pe care Invatatorul din Nazaret il da unui invatator al Legii interesat de prima si cea mai importanta porunca a Legii iudaice (v. Marcu 12,28-29). Dumnezeul pe care il anunta Iisus este "iubitor de oameni, milostiv, indelung rabdator, plin de indurare si de dreptate”, cuvinte cu care el insusi i s-a aratat lui Moise pe Sinai (Exodul 34,6) si care au fost reluate in cartile Profetilor si in Psalmi (v., ca exemplu, Ioil 2,13 si Psalmul 145,8). Ca atare, nu exista niciun motiv de a opune pe Dumnezeul de pe Sinai Ð al credintei iudaice Ð si Dumnezeul lui Iisus Ð al religiei crestine Ð ca si cum ar fi cel rau si, respectiv, cel bun, cel crud si cel milos. O opozitie de acest fel falsifica total convingerile si mesajul lui Iisus.
Sunt, insa, unele accente in felul in care vorbeste Iisus despre Dumnezeu care dau un caracter aparte cuvintelor lui. Pe de o parte, cand se refera la Dumnezeu, Iisus prefera un termen ("tata”) tuturor celorlalte posibile ("domn”, "imparat”, "judecator”, "pastor”, "sfant”, "preainaltul”…). Este o alegere premeditata intre numeroasele posibilitati oferite de traditia iudaica, atat in Scripturi, cat si in afara lor. Pe de alta parte, Iisus vorbeste despre Dumnezeu si despre actiunea sa in lume prin intermediul parabolelor, aforismelor, sentintelor, imaginilor cu radacini in viata obisnuita si in intelepciunea comuna, apropiata poporului, nu rezervata teologilor de profesie, invatatorilor Legii. Lumea lui nu este a silogismului, ci a metaforei. Asa umple de continut precis cuvintele cele mai frecvente din vocabularul propriu-zis religios: "Dumnezeu” (sau, prin metonomie, "cer”) si "Tata”. In al treilea rand, Iisus nu edulcoreaza imaginea lui Dumnezeu, inlaturandu-i posibilele asprimi, nici invers, nu ii ascunde gloria, puterea si suveranitatea. Dimpotriva, in expresia "Imparatia lui Dumnezeu” se pastreaza si se accentueaza prezenta activa si implicata a lui Dumnezeu in istoria umana, in ansamblu si in fiecare om in particular. De aceea, mantuirea sa isi deschide drum cu putere si dezactiveaza puterea raului si a principelui lui, Satana: bunatatea se raspandeste pe pamant.
Si cei rai sunt iubiti…
Dumnezeul pe care il anunta Iisus rupe barierele ridicate de calitatile si capacitatile personale, atenueaza diviziunile dintre oameni pe baza de virtuti morale sau optiuni de viata. Iisus il prezinta ca pe Tatal din ceruri care "face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni, si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti”. Dumnezeu actioneaza fara restrictii si fara conditionari, fara masuri si evaluari dinainte. Inclusiv cei rai si cei nedrepti, prieteni ai raului, nu ai binelui, au dreptul sa fie primiti la el, stiu ca-i va trata la fel ca pe ceilalti. Cum subliniaza J. Dupont, Iisus afirma ca si cei rai au dreptul sa fie iubiti. Rationamentul simplu cu soarele si ploaia are menirea de a infatisa un adevar profund: Dumnezeu nu face distinctii intre oameni, nici Iisus nu face, cum si recunosc fariseii care-i pun problema tributului (Matei 22,16). Evanghelia lui Iisus depaseste prima distinctie cand e vorba de aprecierea cuiva (e om bun/rau) cu un argument foarte prozaic, dar eficace: "soarele rasare pentru toti”, buni si rai. Sau, mai bine spus, Dumnezeu face sa rasara soarele la fel pentru toti. Aceasta constatare reprezinta pentru Iisus o dovada incontestabila a unui lucru simplu, dar aproape neasteptat: Dumnezeu este Tatal tuturor oamenilor, si al celor care traiesc departe de el, pacatosii .
Parabolele sunt limbajul adecvat, viu, plin de imagini, pentru a anunta, fara incorsetarea si apasarea conceptului, Dumnezeul ce vrea sa fie Tatal tuturor, chiar si al celor ce s-au indepartat de el. Un bun exemplu de indepartare este oaia pierduta, pornita pe un drum singura, departe de celelalte 99 ale pastorului. Va risca pastorul pentru o singura oaie? Poate ca nu, poate ca nu e foarte recomandabil, poate e chiar neproductiv. Dar cum nu se resemneaza sa piarda nicio oaie, va pleca in cautarea celei pierdute si efortul lui va fi rasplatit: se va intoarce multumit acasa, cu oaia gasita. Dumnezeu nu se resemneaza sa piarda niciunul din fiii lui, il va cauta si se va bucura cand cel pierdut s-a regasit pe sine si a regasit drumul spre tarc. Suna ciudat, dar este adevarat: bucuria pentru aceasta oaie ajunge sa fie mai mare decat pentru restul de 99, Iisus nu pune limite bucuriei lui Dumnezeu (v. Matei 18,12-14, Luca 15,3-7), cum nu pune limite nici prieteniei lui cu cei care s-au pierdut. Exista o concordanta deplina intre ceea ce spune Iisus despre Dumnezeu si comportamentul propriu, adesea supus criticilor evreilor stricti. Parabolele sunt terenul neutru in care punctele de vedere ale naratorului (Iisus) si ale celor ce il asculta (in acest caz, fariseii) se intersecteaza si, prin dialog, Iisus atrage de partea sa pe cei care, la inceput, se aratau refractari sa-l accepte. O naratiune exceptionala este parabola fiului risipitor, in care punctul de vedere al lui Iisus este reprezentat de tata, iar opinia criticilor sai, de fratele mai mare (v. Luca 15,11-32). Povestirea incepe cu o agresiune si o abdicare: fiul mezin se revolta contra tatalui si-i cere partea de mostenire, renunta, cu alte cuvinte, la conditia lui de fiu. Dar unei pierderi dorite ii urmeaza una impusa de putina lui minte: fiul respectiv ajunge fara bunuri si fara demnitate, paznic de porci, meseria cea mai degradanta pentru un evreu. Nu are decat o solutie: sa se intoarca in casa tatalui, dar, gandeste el, ca argat, nu ca fiu. Surpriza vine cand tatal il primeste ca fiu, cu o mare petrecere, "caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat… ” Iubirea tatalui nu pune conditii, tatal nu se resemneaza sa-si piarda fiul cel mic, asa cum nu vrea sa ramana nici fara cel mare. Mai mult, vrea sa-l recupereze. Fiul cel mare nu s-a miscat de acasa, dar se simte argat, strain, cineva ce-si reclama maruntele drepturi (o mica sarbatoare, din cand in cand, cu prietenii) si e indignat ca cel ce plecase de-acasa e tratat ca fiu. Fiul cel mare nu intelesese niciodata ca are tata, mai degraba il confundase cu un stapan. De aceea acum, in plina petrecere, tatal se duce la el si-i cere sa intre in casa ca fiu ("tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt”) si sa se bucure si el de regasirea celui ce fusese pierdut. Dumnezeu vrea sa ierte si iarta. A inteles aceasta cel intors umilit, ca argat, si a fost primit ca un fiu. Dar si cel ramas acasa trebuie sa inteleaga cine e Dumnezeu: un Tata care, evident, e fericit cand poate sa-si vada fiii reuniti si impacati.
O parabola cu surprize este aceea a lucratorilor dintr-o vie (Matei 20,1-15). Prima surpriza e ca stapanul viei se duce de cinci ori in piata satului ca sa tocmeasca lucratori Ð ultima oara in al unsprezecelea ceas al zilei (!), inainte de apusul soarelui. Poate este ingrijorat de somajul din agricultura si nu vrea sa existe oameni fara lucru; sau poate are o mosie mare si-i trebuie multi lucratori ca sa termine repede treaba ramasa. Naratorul nu spune de la inceput. Trebuie asteptat. Aceasta naratiune parabolica, ca atatea altele, arata doar intr-un mod indirect motivatiile comportamentului personajelor. Vine seara si ceasul platii. Atunci apare a doua surpriza: cei care au lucrat doar o ora primesc suma cuvenita pentru o zi intreaga, un dinar. Este insa o surpriza relativa: stapanul acesta este aparte, ia oameni la lucru cu o ora inainte de sfarsitul zilei de munca. Adevarata surpriza vine cand isi primesc plata cei ce au lucrat toata ziua: tot un dinar. Protestul e unanim si pare in intregime justificat. Nu e drept sa primeasca aceeasi suma cei ce au muncit douasprezece ore si cei ce au muncit doar o ora. Si in parabola fiului risipitor fiul mare acuza nedreptatea care i se face in comparatie cu cel care risipise banii tatalui si fusese primit acasa de parca nimic nu se intamplase. Unde sunt echitatea si dreptatea, corespondenta dintre munca si plata? Este protestul si revolta celor care asculta – si astazi inca – aceasta naratiune incomoda din perspectiva strictei „dreptati”. Raspunsul stapanului viei reprezinta punctul de vedere al lui Iisus si, in ultima instanta, atitudinea lui Dumnezeu care isi face simtita prezenta in lume cu Imparatia sa. Proprietarul vrea sa arate, in primul rand, clar, ca nu a comis nici o nedreptate: se intelesese cu primii muncitori la un dinar plata unei zile si le-a dat ce le-a promis. De ce protestul? In al doilea rand, subliniaza proprietarul, el poate face ce vrea cu banii lui. Cine-i poate nega libertatea de a plati la fel toti muncitorii angajati? In final, stapanul sugereaza o explicatie a nemultumirii muncitorilor angajati la prima ora: „Sau ochiul tau este rau, pentru ca eu sunt bun?” (o alta traducere: Esti invidios ca sunt eu generos?). Daca privirea lui ar fi buna, toata fiinta lui ar fi luminoasa si n-ar fi loc pentru invidie (v. Matei 6,22-23, Luca 11,34-36). In parabola sunt in discutie doua tipuri de dreptate: cea proportionala si cea generoasa, cea care se bazeaza pe recompensa stricta pentru ce a facut cineva si cea bazata pe libera decizie a celui ce vrea sa rasplateasca. Exista o dreptate minima, care pare mai „dreapta”, si o dreptate generoasa, supraabundenta, aceea a Dumnezeului lui Iisus. Intr-adevar, stapanul viei da dovezi de generozitate neobosita. E modul lui de a se purta cu oamenii, ceea ce-l defineste si identifica. Dumnezeul pe care Iisus il anunta este magnific conturat in comportamentul acestui proprietar. Bunatatea lui nu cunoaste granite, nici macar cele impuse de ceea ce se intelege in mod curent ca dreptate. Vrea sa fie generos cu toti fiii sai, mai ales cu cei carora nu le-a dat nimeni atentie sau, mai bine spus, cu cei pe care nu conta nimeni si care erau in piata si asteptau. Acesti muncitori, cei din ceasul al unsprezecelea, singuri in piata, fara nici o posibilitate, dar dornici sa mearga la vie, sunt pacatosii, marginalii religiosi, cei pe care nu conteaza nimeni cand va sosi ceasul unui nou impuls pentru Israel. Sigur nu conteaza pe ei practicantii Legii, lucratorii chemati in primul ceas, dar incapabili sa inteleaga pe acest Iisus venit sa-i cheme „pe pacatosi” (Marcu 2,17, Matei 9,13, Luca 5,32). Din nefericire, nu inteleg ca protestul lor este adresat, in ultima instanta, Dumnezeului gratiei si al iertarii in care spun ca ei cred. Acest Dumnezeu, anuntat de Iisus, arata un chip generos pentru cei aflati departe de el, dar la care el insusi a vrut sa mearga ca sa-i ajute sa intre in Imparatie. Aceasta cautare surprinzatoare zdruncina respectarea Legii, realizarile si meritul ca unic si absolut criteriu. Primirea pe care le-o face si purtarea prietenoasa a lui Iisus cu toti, inclusiv cu pacatosii, se bazeaza pe Dumnezeul care da dovada de o bunatate nelimitata. Acesta e modul de actiune al lui Dumnezeu.
Ospatul
Ospatul este imaginea cea mai curenta in iudaism pentru a descrie imparatia finala a lui Dumnezeu. Nu este surprinzator ca Iisus a reluat-o pentru a construi una dintre parabolele sale cele mai emblematice (Matei 22,1-10), Luca 14,16-24). Personajul principal este un om care se hotaraste sa organizeze un mare ospat cu lume multa. Un mare ospat se masoara, concret, prin numarul invitatilor. Si, exact din acest motiv, ospatul e pe punctul de a esua rasunator: cei ce acceptasera invitatia o declina in ultima clipa, aducand o serie de scuze mai mult sau mai putin convingatoare care lasa sa se intrevada lipsa de interes. Pentru amfitrion, surpriza este enorma: are casa pusa la punct, mancarea pregatita, dar nu sunt oaspeti. Atunci, incapabil sa tolereze o situatie la jumatate de drum intre neglijenta si ingratitudine, omul reactioneaza cu rapiditatea celui care se simte jignit. Isi trimite imediat servitorul sa caute, prin oras si imprejurimi, niste oaspeti siguri: saracii si invalizii, orbii si schiopii, vagabonzii si cei ce traiesc in strada, bolnavii si dezmostenitii sortii, cei pentru care un asemenea ospat va fi o mare sarbatoare. Curand casa se umple. Cei pe care nu conta nimeni raspund rapid, cu entuziasm: aveau nevoie doar sa fie invitati de cineva, cineva sa se gandeasca la ei si sa-i primeasca in casa lui. Amfitrionul reuseste, pana la urma, sa-si faca ospatul, cu niste meseni neobisnuiti, dar motivati si recunoscatori pentru invitatie.
Imparatia nu putea esua din cauza dezinteresului si orgoliului, a suficientei vane si vanitoase a celor ce-au fost invitati sa intre, dar, la ora adevarului, dau inapoi. N-au inteles ca trebuie cautata, cum spune Iisus, „mai intai Imparatia lui Dumnezeu” (Matei 6,33, Luca 12,31) si trebuie amanate grijile lor „urgente” (cumparat pamant, achizitionat boi, casatorie). Capeteniile Israelului, cei ce respecta scrupulos Legea, nu sunt interesate de mesajul lui Iisus. Nu vad in el unicul prilej de a se regasi cu Dumnezeu si de a-si innoi inimile, purtati fiind de grijile vietii. Stiu ca au primit o invitatie, dar, in momentul intrarii in sala ospatului, in momentul deciziei de a primi mesajul Imparatiei, aduc doar scuze. Ei amintesc de fiul cel mare si de lucratorii din primul ceas, cei care au protestat contra compasiunii tatalui si, respectiv, a generozitatii stapanului viei. Invitatii din parabola se retrag pur si simplu, aducand diverse motive: pentru ei, cu siguranta, Imparatia nu e o comoara sau o perla neasemuita! In schimb, cei care la inceput nu fusesera invitati devin acum mesenii marelui ospat: saracii si bolnavii primesc vestea cea buna a Imparatiei si intra fara sa se indoiasca. Dumnezeu primeste in Imparatia lui pe toti, indiferent de conditie. Doar cei simpli primesc revelatia bunatatii lui Dumnezeu si ajung primii, in timp ce invatatii si expertii, nu iau in seama ce li se ofera. Se produce o rasturnare in reactiile celor ce primesc anuntul Imparatiei. Parabola o constata: raspund cei de departe, cei dintai il refuza. Datul inapoi si scuza sunt, insa, o forma subtila de manifestare in fata unui Dumnezeu care-si deschide casa fara deosebiri intre oameni. Este Tatal tuturor, inclusiv si, mai ales, al saracilor, al celor ce stau la masa Imparatiei.
Naratiunea care infatiseaza cu mai multa forta proximitatea lui Dumnezeu si a lui Iisus de oameni, fara distinctii, este parabola bunului samaritean (Luca 10,30-37). Nu este intamplator ca interpretarile acestei parabole, inca de la Parintii Bisericii, l-au identificat pe Iisus cu bunul samaritean care se opreste in fata omului ranit de pe marginea drumului si se poarta ca un "apropiat” de cel cazut in mainile talharilor. Scena – cum se intampla de obicei in parabolele lui Iisus – este descrisa cu mare precizie si fara elemente superflue care sa abata atentia celor care o asculta. Actiunea este rapida, aproape trepidanta. Verbele se succed unul dupa altul in cele trei scene din care este alcatuita parabola. In prima, actorii sunt un barbat – fara nume si fara identitate -, un calator care merge pe jos de la Ierusalim la Ierihon si hotii fara suflet care-i iau hainele, il lovesc si pleaca lasandu-l aproape mort. Nu se spune nici macar ca i-au furat ceva valoros: este vorba de cruzime gratuita care-l pune pe om in pericol de moarte. In a doua scena, cel ranit ramane pe marginea drumului, gol, fara ajutor. Cei ce ar fi putut sa-l ajute il vad si trec pe langa el. Sunt un preot si un levit, care vin de la Ierusalim. Dar si unul si altul, succesiv, se grabesc sa se indeparteze de nefericit. De ce nu se opresc? De frica, din scrupule rituale (preotii nu aveau voie sa atinga cadavre si poate omul era mort), din retinere fata de un necunoscut fata de care nu simt nici o obligatie? In fond, nu-l considera pe ranit un "aproape” al lor si de aceea se indeparteaza. Asa, le ramane indoiala: era un evreu, pe care ei, membrii corpului sacerdotal, ar fi trebuit sa fie primii sa-l ajute? Sau era doar un strain? Nu stie asta nici al treilea care trece, un samaritean, un schismatic fata de religia Israelului, care, in plus, calca pe pamant evreu, pamant ce-i este strain si ostil. Samariteanul ajunge langa om "si, vazandu-l, i s-a facut mila”. Incepand cu mila pe care o simte in suflet pentru necunoscut, lipsit de aparare si nefericit, actiunile samariteanului se inmultesc. Solicitudinea lui umple scena: n-ar fi facut mai mult pentru un frate de sange! Inclusiv calatoria sa trece pe planul doi. Unica lui preocupare este sa faca tot ce e necesar pentru necunoscut. Spre deosebire de preot si de levit, se apropie de omul ranit si si-l face "aproapele” sau fara alt interes decat mila: il spala si-i leaga ranile, il duce la un han (spitalele epocii) si are grija de el pana a doua zi, cand pleaca, platind gazdei sa se ocupe de el pana se intoarce si-i va achita intreaga datorie acumulata.
Intrebarea din final a lui Iisus despre cine s-a purtat ca un "aproape” al omului ranit are un raspuns un usor: "Cel care a facut mila cu el”. Solicitudinea samariteanului fata de omul care zacea pe marginea drumului s-a nascut din compasiune, care s-a tradus intr-o extraordinara generozitate. Se simte aici ecoul modului in care s-a purtat tatal fiului risipitor, care este miscat cand isi vede fiul pierdut si reintors acasa si sarbatoreste evenimentul cu un mare ospat, pentru care taie cel mai bun animal din grajd si din care nu lipsesc muzica si dansul. Gestul samariteanului aduce aminte si de stapanul viei cu o generozitate deosebita si suprinzatoare, care decide ca toti lucratorii – inclusiv cei mai nenorocosi, cei ce trebuisera sa ramana toata ziua in piata asteptand sa-i ia cineva la munca – sa primeasca un dinar, plata unei zile intregi de munca. Acolo unde se deschide Imparatia, unde devine prezent Dumnezeul milei si al generozitatii, Tatal grijuliu si milostiv, totul e din belsug. Bunurile se inmultesc. Dumnezeu este Tatal tuturor. Bunatatea lui ajunge la toti, dincolo de identitate, asemenea milei pe care samariteanul a revarsat-o asupra unui om fara nume si identitate, dar recunoscut ca un "aproape” si tratat ca atare.
(din volumul Iisus, profil biografic, editura Meronia, traducere Jana Matei Balacciu
Armand Puig este unul din cei mai importanti teologi iberici contemporani. Este decanul Facultatii de Teologie din Barcelona, iar doctoratul si l-a luat in urma cu 20 de ani avandu-l ca indrumator pe cardinalul Ratzinger, actual papa Benedict al XVI-lea.
I. Doamne, Tu, al carui duh este atat de bun si de bland in toate lucrurile si care esti milostiv intr-atat ca nu numai reusita, ci chiar necazurile prin care trec alesii tai sunt urmarile indurarii tale, da-mi darul de a nu ma purta ca un pagan in starea in care dreptatea ta m-a imputinat; ca un adevarat crestin, te recunosc drept tatal meu si Dumnezeul meu, in orice stare m-as gasi, intrucat schimbarea starii mele nu se insoteste de a ta, ca esti mereu acelasi (Ps. 101, 28) desi eu sunt supus schimbarii, iar Tu nu esti mai putin Dumnezeu cand impovarezi, decat atunci cand arati ingaduinta.
II. Imi dadusesi sanatatea pentru a te sluji si eu am folosit-o lumeste. Imi trimiti acum boala pentru a ma indrepta: nu ingadui sa o folosesc pentru a te necaji cu nerabdarea mea. Mi-am folosit rau sanatatea si de aceea pe dreptate m-ai pedepsit: nu lasa sa folosesc rau pedeapsa ta. Si, pentru ca stricaciunea firii mele este in asa fel incat bunavointa ta imi devine daunatoare, o, Dumnezeul meu!, fie ca prin harul tau atotputernic sa se faca izbavitoare pedepsele tale. Daca am avut sufletul plin de placerea lumii cata vreme el a fost in oarecare putere, zdrobeste pentru mantuirea mea aceasta putere; si fa-ma neputincios de a ma bucura de lume, fie prin slabiciune trupeasca, fie prin ravna iubirii, pentru a ma bucura numai de tine.
Idoli zadarnici
III. O, Doamne, in fata caruia trebuie sa dau amanuntit seama de viata mea la sfarsitul vietii mele si la sfarsitul lumii! O, Doamne, care nu lasi mai departe sa fie lumea si toate lucrurile din lume decat pentru a-i forma pe alesii tai sau pentru a-i pedepsi pe pacatosi! O, Doamne, care-i lasi pe pacatosii inraiti sa se foloseasca in delicii si faradelegi de lume si de placerea lumii! O, Doamne, care faci sa moara trupurile noastre si care, in ceasul mortii, desparti sufletul nostru de tot ceea ce el iubea in lume! O, Doamne, care ma vei smulge in acea ultima clipa a vietii mele din toate lucrurile de care m-am legat si de care mi-am lipit inima! O, Doamne, care trebuie sa nimicesti in ultima zi cerul si pamantul si toate creaturile cuprinse in ele, pentru a arata tuturor oamenilor ca nimic nu ramane decat Tu insuti si ca astfel nimic nu este vrednic de dragoste decat Tu insuti, pentru ca nimic nu este statornic decat Tu insuti! O, Doamne, care trebuie sa distrugi toti acesti idoli zadarnici si toate aceste lucruri vatamatoare ale patimilor noastre! Te laud, Dumnezeul meu, si te voi binecuvanta in toate zilele vietii mele (Ps. 33, 1) pentru ca ai binevoit a ma instiinta in folosul meu de aceasta infricosatoare zi, distrugand, intrucat ma priveste, toate lucrurile, prin slabiciunea in care m-ai imputinat. Te laud, Dumnezeul meu, si te voi binecuvanta in toate zilele vietii mele pentru ca ai binevoit sa ma aduci pana la neputinta de a ma bucura de dulceata sanatatii si de traiul in lume si pentru aceea ca, intr-un fel ai rapus, in folosul meu, idolii inselatori pe care-i vei nimici de-a binelea pentru rusinarea celor rai, in ziua maniei tale (Ps. 109, 5). Da-mi, Doamne, sa ma judec eu insumi in urma acestei distrugeri pe care ai facut-o in privinta mea, pentru ca sa nu ma judeci Tu insuti dupa deplina nimicire pe care o vei aduce asupra vietii mele si a lumii. Caci, Doamne, asa cum in clipa mortii mele ma voi gasi despartit de lume, lipsit de toate, singur in fata ta, pentru a raspunde dreptatii tale despre toate miscarile inimii mele, fa, Doamne, sa ma socot in boala aceasta ca intr-un fel de moarte, despartit de lume, lipsit de toate lucrurile de care m-am legat, singur in fata ta, ca sa cer cu lacrimi indurarile tale pentru intoarcerea inimii mele; si astfel sa am o nespusa mangaiere prin aceea ca imi trimiti acum un fel de moarte pentru a-ti arata milostivirea, inainte de a-mi trimite insasi moartea pentru a arata judecata ta. Fa, deci, o, Dumnezeul meu, ca asa cum mi-ai dat veste de moartea mea, sa preintampin hotararea ta infricosatoare si sa ma cercetez eu insumi, inainte de judecata ta, ca sa aflu indurare in fata ta.
IV. Fa, o, Dumnezeul meu, sa laud in tacere randuiala proniei tale in privinta cursului vietii mele: urgia ta sa ma mangaie; si, dupa ce am trait in amaraciune in pace (Iov 3, 20), sa gust dulceata cereasca in vremea suferintelor mantuitoare cu care ma indurerezi. Dar, recunosc, Dumnezeul meu, ca inima este atat de impietrita si de plina de gandurile, grijile, nelinistile si legaturile lumii, incat nici boala, si nici sanatatea, nici predicile, nici cartile, nici Sfintele tale Scripturi, nici Evanghelia ta, nici tainele cele mai sfinte, nici pomenile, nici posturile, nici asprimile, nici minunile, nici obisnuinta sfintelor taine, nici Sfanta Jertfa a trupului tau, nici toate stradaniile mele, nici acelea ale lumii intregi nu pot cu nimic sa porneasca intoarcerea mea, daca nu insotesti toate acestea cu ajutorul nemasurat al harului tau (I Cor. 13, 1-3). Tocmai de aceea, Dumnezeul meu, ma indrept catre tine, Doamne atotputernice, pentru a-ti cere un dar pe care toate cele zidite impreuna nu pot in nici un fel sa mi-l dea. Nu as avea indrazneala de a indrepta catre tine strigatele mele (Ps. 3, 4; 16, 6; 17, 7; 76, 1; 101, 1; 119, 1; 129, 1) daca un altul le-ar putea implini. Dar, Dumnezeul meu, cum intoarcerea inimii mele pe care ti-o cer este o lucrare ce intrece toate stradaniile firii, nu pot sa ma indrept decat catre facatorul si stapanul atotputernic al intregii firi si al inimii mele. La cine voi striga, Doamne, la cine voi afla ajutor? Tot ceea ce nu este Dumnezeu nu poate umple asteptarea mea. Pe Dumnezeu insusi il cer si il caut. O, Doamne, numai pe tine te cer si numai catre tine, Dumnezeul meu, ma indrept pentru a te avea! Deschide inima mea, Doamne, intra in acest loc nesupus pe care stricaciunile l-au umplut. Ele o tin supusa; intra acolo, ca in casa celui tare; dar, inainte, inlantuieste-l pe vrajmasul cel tare si puternic care o stapaneste si ia apoi comorile ce sunt acolo (Matei 12, 29). Doamne, ia simtamintele mele pe care lumea le furase; fura Tu insuti aceasta comoara sau mai degraba ia-o inapoi, pentru ca tie iti apartine, ca un tribut pe care ti-l datorez, intrucat acolo intiparit este chipul tau. L-ai alcatuit acolo, Doamne, in clipa nasterii mele, dar el este cu totul sters. Oglinda lumii este inscrisa intr-atat de mult acolo incat chipul tau nu se mai cunoaste. Numai Tu insuti ai putut crea sufletul meu: numai Tu insuti poti sa-l creezi din nou. Tu singur ai putut alcatui acolo chipul tau: tu singur il poti alcatui iarasi si intipari acolo icoana ta care s-a sters, adica pe Iisus Hristos Mantuitorul meu, care este chipul tau si semnul dumnezeirii tale (Luca 20, 21-25).
Dragoste mantuitoare
V. O, Dumnezeul meu, cat de fericita este inima ce poate iubi pe cineva fara sa fie dezonorata si cu o dragoste care-i este mantuitoare! Simt ca nu pot sa iubesc lumea fara sa te nemultumesc, fara sa-mi fac rau si fara sa ma necinstesc; si totusi, lumea este inca obiectul placerilor mele. O, Dumnezeul meu, ce fericit este sufletul care-si afla incantarea in tine, pentru ca el, iubindu-te, poate uita de sine, nu numai fara de grija, ba chiar cu vrednicie! Ce statornica si trainica ii este fericirea, caci asteptarea nu-i va fi inselata, pentru ca Tu nu vei fi niciodata nimicit, si ca nici viata, nici moartea nu-l vor desparti de fiinta iubita; si ca aceeasi clipa care-i va trage pe cei rai cu idolii lor laolalta in prabusire ii va uni pe cei drepti cu tine in aceeasi slava; si ca, asa cum unii vor pieri cu lucrurile pieritoare de care s-au legat, ceilalti vor trai vesnic in fiinta eterna si nepieritoare prin ea insasi cu care s-au unit strans. O! ce fericiti sunt aceia care, in toata libertatea si cu o tarie de neinvins a vointei lor si cu incantarea care-i rapeste, iubesc desavarsit si liber ceea ce sunt datori sa iubeasca de fapt!
VI. O, Dumnezeul meu, desavarseste bunele indemnuri pe care mi le dai. Fii implinirea lor asa cum esti izvorul lor. Incoroneaza propriile tale daruri; caci recunosc ca sunt darurile tale. Da, Dumnezeul meu; si, departe de a socoti ca rugaciunile mele au vreun merit ce te-ar sili sa le dai urmare, recunosc cu mare smerenie, Dumnezeul meu, ca intrucat eu mi-am dat celor create inima, pe care ai faurit-o numai pentru tine si nu pentru lume, nici pentru mine insumi, nu pot sa astept nici un ajutor decat de la milostivirea ta, pentru ca nu am nimic in minte ce te-ar putea indemna, si ca toate miscarile firesti ale inimii mele, indreptandu-se toate catre cele create sau spre mine insumi, nu pot decat sa te necajeasca. Iti multumesc asadar, Dumnezeul meu, pentru bunele indemnuri pe care mi le dai si pentru insusi acela pe care mi-l dai spre a-ti multumi.
VII. Atinge-mi inima cu cainta greselilor mele, pentru ca fara aceasta durere dinauntrul meu relele dinafara cu care-mi atingi trupul mi-ar fi un nou prilej de pacat. Fa-ma sa inteleg cu adevarat ca relele trupului nu sunt altceva decat fata si pedeapsa impreuna a relelor sufletului. Dar, Doamne, fa de asemenea ca ele sa fie si leacul, facandu-ma sa vad, in durerile pe care le simt, pe acelea pe care nu le simteam in sufletul meu, desi cu totul bolnav si acoperit de rani (Iov 2, 7-8). Caci, Doamne, cea mai mare dintre bolile sufletului este aceasta nesimtire si aceasta nespusa slabiciune, care l-au lipsit de simtamantul propriilor sale neputinte. Fa-ma sa le simt cu putere si ca ceea ce imi ramane din viata sa fie o neincetata cainta pentru a spala greselile vietii mele trecute.
VIII. Doamne, desi viata mea trecuta a fost lipsita de pacate de moarte, de al caror prilej m-ai tinut departe, ea ti s-a parut prea nevrednica prin nepasarea neincetata, prin neincetatele mele respingeri ale indrumarilor tale, prin reaua folosinta a celor mai inalte taine ale tale, prin dispretuirea cuvantului tau, prin trandavie si totala lipsa de rost a faptelor si a gandurilor mele, prin intreaga irosire a timpului pe care nu mi l-ai dat decat pentru a te venera, pentru a cauta in toate treburile mele mijloacele de a-ti fi pe plac si a ma cai de greselile ce se faptuiesc in toate zilele si care sunt obisnuite chiar la cei mai drepti, astfel ca viata lor trebuie sa fie o neincetata cainta fara de care sunt in primejdie de a deveni nedrepti si pacatosi. Astfel ca, Dumnezeul meu, intotdeauna ti-am fost potrivnic (Iov 7, 20).
IX. Da, Doamne, am fost pana acum surd la indemnurile tale; am nesocotit toate semnele tale; am cartit impotriva a ceea ce cugeti; m-am opus sfintelor tale porunci pe care le-ai adus in lume din sanul Tatalui tau vrednic si potrivit carora vei judeca lumea. Tu spui: "Fericiti cei ce plang si vai de cei care sunt indestulati” (Luca 6, 21, 25; Matei 5, 5). Iar eu am zis: "Nefericiti sunt cei care gem si prea fericiti sunt cei indestulati”. Eu am spus: "Fericiti sunt cei care se bucura de o avere prospera, de un renume plin de lauda (Luca 6, 24, 26) si de o sanatate fara cusur”. Si pentru ce i-am pretuit ca fericiti, decat pentru ca toate aceste daruri le dadeau o mai mare usurinta de a te supara? Da, Doamne, marturisesc ca am socotit sanatatea un bine nu pentru ca ea este un mijloc usor de a te sluji cu folos si de a folosi mai multe griji si vegheri in slujba ta si pentru ajutorarea aproapelui; ci pentru ca la adapostul ei puteam sa ma las mai neinfranat in prada multimii dezmierdarilor vietii si sa gust din placerile ei pierzatoare. Milostiveste-ma, Doamne, sa-mi refac judecata mea stricata si sa-mi potrivesc sentimentele cu ale tale. Asa ca sa ma socot fericit in necaz si ca, in neputinta in care ma gasesc de a faptui in afara, sa cureti intr-atat sufletul meu incat sa nu-l mai scarbeasca pe al tau; si ca astfel sa te gasesc inlauntrul meu, pentru ca in afara nu pot sa te caut din pricina slabiciunii mele. Caci, Doamne, Imparatia ta este in cei credinciosi tie (Luca 17, 21). Si eu am s-o aflu in mine insumi, daca acolo gasesc Duhul si sentimentele tale.
Unul nascut
X. Dar, Doamne, ce sa infaptuiesc eu pentru a te sili sa reversi Duhul tau pe tarana mea netrebnica (Iov 10, 9)? Tot ce sunt iti este uracios si nu aflu nimic in mine care sa poata sa-ti placa. Nu zaresc nimic in mine, Doamne, decat durerile mele. Ia seama, Doamne, la durerile de care sufar si la cele ce ma pandesc. Priveste cu un ochi milostiv ranile pe care mana ta le-a pus pe mine. O, Mantuitorul meu, care ai iubit suferintele tale in moarte! O, Dumnezeule, care nu te-ai facut om decat ca sa patimesti mai mult decat orice om pentru mantuirea oamenilor! O, Doamne, care nu te-ai intrupat decat dupa pacatul oamenilor, pentru a lua un trup doar pentru a suferi in el toate durerile pe care pacatele noastre le-au meritat! O, Doamne, care iubesti intr-atat trupurile ce sufera, incat ai ales pentru tine trupul cel mai impovarat de suferinte ce a fost vreodata in lume! Sa-ti fie placut trupul meu, nu pentru el insusi, nici pentru tot ce cuprinde, caci totul in el este vrednic de mania ta, ci pentru durerile pe care le rabda, care numai ele pot fi vrednice de dragostea ta. Iubeste suferintele mele, Doamne, si fie ca durerile mele sa te cheme sa vii sa ma vezi. Dar pentru a desavarsi pregatirea casei tale, fa, o, Mantuitorul meu, daca trupul meu are aceasta asemanare cu al tau, sa sufere pentru greselile mele, si sufletul meu sa aiba aceasta asemanare cu al tau, incat sa fie intristat (Matei 26, 37) pentru aceleasi greseli; si ca astfel eu sa patimesc cu tine si ca tine, si in trupul meu, si in sufletul meu, pentru pacatele pe care le-am faptuit.
XI. Milostiveste-ma, Doamne, sa adaug mangaierile tale la suferintele mele, pentru ca sa sufar ca un crestin. Doamne, nu cer sa fiu scapat de dureri, caci aceasta este rasplata sfintilor; dar, Doamne, cer sa nu fiu parasit in durerile firii fara mangaierile Duhului tau; caci acesta este blestemul iudeilor si al paganilor. Nu cer plinatatea mangaierilor fara a avea nici o suferinta; caci aceasta este viata slavei. Nu cer, de asemenea, Doamne, nici sa ma aflu intr-o multime de dureri, fara mangaiere, ca in iudaism. Ci eu cer, Doamne, sa simt impreuna si durerile firii pentru pacatele mele, si mangaierile Duhului tau prin harul tau, ca in adevaratul crestinism. Sa nu simt dureri fara mangaiere; ci sa simt impreuna durerile mele si mangaierile tale, pentru a ajunge in cele din urma sa nu mai simt decat mangaierile tale, fara nici o durere. Caci, Doamne, ai lasat sa zaca lumea fara mangaiere in suferintele firii, inainte de venirea Fiului tau unul nascut; Tu mangai acum suferintele credinciosilor tai prin harul Fiului tau unul nascut; si covarsesti cu o fericire desavarsita cu totul curata pe sfintii tai in slava Fiului tau unul nascut. Acestea sunt minunatele tale trepte prin care indrumi lucrarile tale. M-ai scos din prima; fa-ma sa trec prin a doua, pentru a ajunge la a treia. Doamne, ceea ce iti cer este harul tau.
XII. Doamne, nu lasa sa fiu intr-o asemenea departare de tine incat sa pot privi sufletul tau intristat peste masura (Matei 26, 38; Marcu 14, 34) si trupul tau doborat de moarte pentru pacatele mele, fara a ma bucura sa sufar si in trupul, si in sufletul meu. Pentru ca, ce este mai de rusine si totusi mai obisnuit la crestini si la mine insumi, ca, in vreme ce sudoarea ta se face picaturi de sange (Luca 22, 24) pentru iertarea greselilor noastre, noi sa traim in placeri; si ca acei crestini care marturisesc a fi ai tai, care prin botez s-au lepadat de lume pentru a te urma, care au jurat solemn in fata Bisericii sa traiasca si sa moara cu tine, care marturisesc credinta ca lumea te-a asuprit si te-a rastignit, care cred ca te-ai lasat in voia lui Dumnezeu (Ps. 87, 17) si a cruzimii oamenilor pentru a le rascumpara faradelegile, care, asadar, cred toate aceste adevaruri, care socotesc trupul tau drept painea ce s-a dat spre mantuirea lor, care socotesc placerile si pacatele lumii ca singura pricina a patimilor tale si lumea insasi ca pe calaul tau, cauta sa-si multumeasca trupurile prin aceleasi placeri in sanul aceleiasi lumi; si aceia, care nu ar putea vedea, fara sa se infioare de groaza, un om mangaind si indragind pe ucigasul tatalui sau care s-a dat pe sine pentru a-i da viata, sa poata trai, cum am facut eu, cu deplina bucurie, in lumea pe care o stiu ca a fost cu adevarat ucigasa aceluia pe care-l recunosc drept Dumnezeul meu si tatal meu, care s-a dat pe sine pentru izbavirea mea, fiind pedepsit in persoana sa pentru nedreptatile noastre? Cu dreptate, Doamne, ai oprit o bucurie atat de plina de faradelege ca aceea in care ma odihneam in umbra mortii (Ps. 106, 10, 14; Luca 1, 79).
XIII. Departeaza de la mine, Doamne, tristetea pe care dragostea de mine insumi mi-ar putea-o da din pricina propriilor mele dureri si a lucrurilor lumesti ce nu ajung sa multumeasca dorintele inimii mele ce nu privesc catre slava ta; ci asaza in mine o tristete asemenea cu a ta. Fie ca suferintele mele sa slujeasca la potolirea maniei tale. Fa din ele un prilej pentru mantuirea mea si pentru intoarcerea mea la tine. Sa nu doresc de acum inainte sanatate si viata decat ca sa o folosesc si sa o sfarsesc pentru tine, cu tine si in tine. Nu iti cer nici sanatate, nici boala, nici viata, nici moarte; ci sa randuiesti dupa voia ta sanatatea mea si boala mea, viata mea si moartea mea, pentru slava ta, pentru mantuirea mea si in folosul Bisericii si al sfintilor tai, din care nadajduiesc prin harul tau sa fiu o parte. Tu singur cunosti ceea ce-mi este folositor; Tu esti stapanul atotputernic, fa dupa voia ta. Da-mi, ia-mi; dar supune vointa mea vointei tale; si, intr-o supunere smerita si desavarsita si intr-o sfanta incredere, sa ma pregatesc sa primesc intocmirile vesnicei tale pronii si sa laud in aceeasi masura tot ce vine de la tine.
XIV. Fa sa primesc feluritele intamplari intr-o stare sufleteasca neschimbata, pentru ca noi nu stim ce trebuie sa cerem si nu as putea dori una mai curand decat alta fara desertaciune si fara sa ma fac judecatorul celor ce ar urma, pe care nu as sti sa le prevad. Doamne, stiu ca nu stiu decat un lucru: ca este bine sa te urmez si ca este rau sa te supar. In afara de aceasta, nu stiu ce este cel mai bine sau cel mai rau dintre toate. Nu stiu ce anume imi va fi de folos in sanatate sau in boala, in bogatie sau in saracie, nici in orice lucru din lume. Aceasta este o intelegere care intrece puterea oamenilor si a ingerilor si este ascunsa in tainele proniei tale pe care o laud si pe care nu vreau sa le patrund.
XV. Fa deci, Doamne, ca asa cum sunt sa ma supun vointei tale; fiind bolnav asa cum sunt, sa ma desavarsesc prin suferintele mele. Fara ele nu pot ajunge la slava; fara suferinte, Tu insuti, Mantuitorul meu, nu ai fi atins-o. Dupa semnele patimilor tale ai fost recunoscut de ucenicii tai si tot prin suferinte ii recunosti pe aceia care sunt ucenicii tai (Luca 24, 38-40; Ioan 20, 24-29). Recunoaste-ma ca fiind al tau in durerile pe care le indur in trupul meu si in sufletul meu pentru greselile pe care le-am faptuit. Si, pentru ca nimic nu este placut lui Dumnezeu daca nu este daruit prin tine, impreuneaza vointa mea cu a ta si durerile mele cu acelea pe care le-ai suferit. Fa ca durerile mele sa devina ale tale. Da-le pe ale tale si uneste-ma cu tine; si, umplandu-ma de tine si de Duhul tau Sfant, imbraca-ma in tine. Intra in inima mea si in sufletul meu, ca acolo sa suferi suferintele mele si sa continui sa induri in mine ceea ce-ti ramane sa suferi din Patimile tale (Colos. 1, 24), pe care le savarsesti in madularele tale pana la desavarsirea fara seaman a Trupului tau; pentru ca, fiind patruns de tine, sa nu mai fiu eu acela care sa traiasca si sa sufere, ci sa fii Tu acela care sa traiasca si sa sufere in mine (Ep. Galat. 2, 20), o, Mantuitorul meu; si ca astfel, avand o parte cat de mica din suferintele tale, sa ma umpli cu totul de slava ta, in care traiesti cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor. Amin.
(Priere pour demander ' Dieu le bon usage des maladies – 1660. Pascal, Blaise. Oeuvres completes, vol. IV, p. 998-1012. Paris, Desclee De Brouwer, 1992.)
Traducerea si adaptarea Eugen Toma, din "Actualitatea crestina”
