Ziarele sovietice „Pravda” şi „Izvestia” au fost prezentate drept modele pentru presa românească.
De momentul în care a început sovietizarea presei româneşti, lumea a uitat. Mă refer, desigur, la cei ce se ocupă cu istoria presei româneşti de după 1945. Într-un fel, nici nu e de mirare. Pentru că acel „moment” n-a fost nici unul „istoric”, nici măcar unul, să zicem, lucrativ pentru cei intraţi, imediat după război, în redacţiile româneşti. Congresul a fost, în esenţă, un mijloc de-a „învăţa” ziariştii români cum să imite sau chiar să copieze, cât mai fidel, presa sovietică, în special ziarele „Pravda” şi „Izvestia”, difuzate larg şi în România în acea perioadă. S-a ajuns, de exemplu, ca periodic, de regulă săptămânal, să se publice o pagină „Din presa sovietică” cu extrase din ziarele amintite.
Ziare scrise de „oamenii muncii”
În acest context, diriguitorii presei pedalau foarte mult pe faptul că ziarele sovietice sunt scrise, în general, de… „oamenii muncii”, adică de aşa numiţii „corespondenţi voluntari”. Ei constituiau, chipurile, coloana vertebrală a fiecărei redacţii sovietice. Era „musai” – ni se spunea – un exemplu demn de urmat şi de presa românească. Aşa încât corespondenţii sala-riaţi din judeţe – la un moment dat eram 70 la număr, numai la RL – aveau sarcina „de prim rang” să antreneze cât mai mulţi oameni ai muncii, de la oraşe şi sate, să scrie la ziar. Uşor de zis, greu de făcut. Dar am luat-o cu „sorcova” prin întreprinderi, discutam cu directorii şi secre-tarii de partid şi toţi ne reco-man-dau să ne recrutăm corespondenţii voluntari dintre cei care scriau la „gazeta de perete”, organul de „presă” al unităţii ori instituţiei respective. Sau să alegem chiar dintre membrii „comitetului de redacţie” al acestora. Numai că cei contactaţi strângeau stânjeniţi din umeri, ca în cele din urmă să spună, cu o jumătate de gură, că ei numai au semnat articolul; de scris l-a scris cineva din birouri. Nici nu ştiau exact cine.
Congres cu Chişinevschi
Se părea că lucurile au rămas moarte până într-o zi, din vara anului 1952, când ne-am trezit toţi corespondenţii ziarelor centrale din judeţe cu misiunea de a duce la Bucureşti, la primul Congres al corespondenţilor voluntari de presă, un mare număr de „ziarişti” din rândurile oamenilor muncii. Din judeţul Sibiu, trebuia să ducem, eu şi colegul de la „Scânteia”, 20 de oameni. RL avea doar un singur om, un sindicalist împătimit de a scrie la ziare. Era simplu muncitor, dar avea morbul acesta. Venea la mine cu texte scurte inspirate din „întrecerea socialistă” din fabrică , scrise cu creionul chimic îmuiat în gură, pe care le mai prelucram şi le trimiteam, sub semnătura lui, desigur, la RL.
Dar acum cum şi de unde să duci 20 de corespondenţi la Congres?! Atunci am apelat la un artificiu, sau mai franc spus, la o minciună. Am discutat cu câţiva directori de întreprinderi, aflaţi în relaţii de prietenie cu noi, pe care i-am rugat să aprobe să luăm câţiva tineri, fete şi băieţi, asfel că, după ce ne-am făcut numărul cerut, am plecat la Bucureşti, noi voioşi că ne-am îndeplinit misiunea, ei bucuroşi, nevoie mare, că au să vadă Capitala şi o să se bucure de un banchet ca lumea.
Congresul a debutat în pavilionul expoziţional de pe malul lacului Herăstrău, prezidat de mai mulţi lideri de partid din eşalonul doi, dar discursul inaugural l-a făcut secretarul cu propaganda al CC, Iosif Chişinevschi, un troglodit venit din URSS, care nu ştia româneşte decât extrem de sumar, aşa că şi-a început cuvântarea cu „daraghia tavarasci”… Şi, în timp ce combătea cu păsăreasca lui presa capitalistă şi fosta pre-să burgheză de la noi, „mincinoasă”, nevoie mare, noi cum eram foarte tineri, spuneam glume, trimiteam bilete fetelor sau chiar jucam, cei cu bănci alăturate, „şeptica”.
Astfel că a devenit tot mai mare gălăgia în sală, până ce vorbitorul, enervat, ne-a ameninţat, în final, cu un seminar de care, zicea, depinde caracterizarea politică la locul de muncă. Examinările politice erau spaima noastră, căci ne cereau să ştim ce-a spus Lenin despre presă şi multe altele. Îmi amintesc însă că cel mai aplau-dat lucru a fost masa de la sfârşitul manifestării. În urma cores-pondenţilor voluntari nu au mai rămas nici măcar firimiturile… În rest, nici o urmare. Tot noi, cei salariaţi, scriam, la nevoie, câte un text scurt, semnat de unii muncitori pe care-i cunoşteam, astfel încât ziarul să poată împăna paginile şi cu semnături de la „corespondenţii voluntari”. O adevărată mascaradă.
