Anul nou poate fi intampinat in mai multe feluri si, evident, in mai multe locuri. Unul dintre acestea este biserica. Ceea ce unor dintre noi li se pare de neconceput, pentru altii e de la sine inteles. In momentul in care tot unii dintre noi il asculta cu atentie pe presedintele tarii sau dimpotriva au nevoie de discursul lui de la cumpana anilor ca sa-l injure mai cu foc, in vreme ce tot unii dintre noi destupa sticlele de sampanie si umplu cupele, pe altii anul nou ii prinde in biserica, la vecernia Sfantului Vasile cel Mare. Este, logic, vorba de o optiune facuta in deplina libertate. Doar de aceea traim in democratie; ca sa avem optiuni diverse si a nu ni le contrapune intr-un mod ofensator.
2008 m-a prins, cum se spune, intr-o biserica din cartierul Drumul Taberei, cu hramul Sfintilor Constantin si Elena. Aflandu-ma acolo, mi–a fost dat sa traiesc o experienta cu totul speciala. Usile bisericii erau inchise de fiecare data cu grija pentru a stavili formidabila canonada de afara. Aveai impresia ca te afli in plin razboi si atunci, pentru a scapa cu viata, te-ai adapostit in biserica, singurul loc care putea sa ofere siguranta. Bubuielile petardelor, exploziile de artificii, pocnitorile iti dadeau senzatia ca esti sub asediu, ca mitraliere, tunuri, alte guri de foc trag in nestire si creeaza un zgomot infernal. Tot in acele clipe iti mai puteai aminti de o secventa celebra din Andrei Rubliov, in care bietii credinciosi se refugiaza tot in biserica impotriva hoardei tataresti navalita asupra lor.
Situatia, fireste, este hilara. Dar e si un bun exemplu al teribilului contrast dintre spatiul sacru interiorizat si delirul profan, fie si motivat de sarbatoarea revelionului. Aceasta nu inseamna ca aceia din biserica sunt mai buni sau mai cinstiti decat cei care au preferat sa se joace cu material pirotehnic. Judecata etica nu are ce cauta aici. Nici nu inseamna ca tot aceia din biserica sunt mai credinciosi decat cei care au stat acasa sau in restaurante si s-au distrat cum au crezut de cuviinta. Nu provocam asemenea rivalitati riscante. Ceea ce ne intereseaza insa este neverosimilul paralelism pe care o lume diversa ca aceasta in care traim ni-l ofera. Il acceptam fiindca nu avem incotro si oricum trebuie sa ne tocim fundamentalismele.
Totusi, o intrebare: de ce atata bucurie ca am trecut intr-un an nou? Oare insumarea aceasta nu e absurda? Adaugarea inca a unei unitati temporale e chiar prilej de jubilatie? Anul nou are sens doar in cazul in care iesind din registrul cantitativ trecem in cel calitativ si rememoram creatia, fie prin gest liturgic, fie prin rugaciune personala. Evocand si invocand clipa cand lumea lua fiinta, pur si simplu ne nastem din nou si nici vorba ca am fi mai bogati cu un an cand vom face si vom drege…
