40 C
București
marți, 16 iulie 2024
AcasăSportAtletismADN-ul românesc din excelenţa britanică

ADN-ul românesc din excelenţa britanică

Acum 75 de ani, Orson Welles reuşea să îi convingă pe americani, într-o antologică producţie radio, că sunt invadaţi de marţieni. Anul acesta, politicieni şi jurnalişti britanici au încercat un exerciţiu similar, doar că „marţienii” sunt vorbitori de română sau bulgară.

Suntem informaţi, aşadar, că Londra nu ne prea iubeşte. Cabinetul premierului David Cameron a lansat o campanie negativă pentru a reduce atractivitatea ţării sale în faţa imigranţilor români şi bulgari, care, de la 1 ianuarie 2014, vor avea acces liber pe piaţa muncii din Regatul Unit. „Nu veniţi în Marea Britanie, plouă mai mereu iar locurile de muncă sunt puţine şi prost plătite”, spune unul din sloganurile care încearcă să ne taie apetitul migraţional. Campania a fost preluată şi de o parte a presei britanice iar Ministerul de Interne de la Londra a anunţat la rândul său că vrea sa reducă drastic numărul imigranţilor. Mai pe româneşte: Mind the gap! Luările prăpăstioase de poziţie au fost însă nuanţate, cu ironia de rigoare, în articole publicate, printre altele, de prestigioasele The Guardian şi The Economist.

Rasismul britanic are istoria sa, de la comerţul cu sclavi, la scandările hooligans-ilor de pe stadioane. Societatea britanică de azi este cunoscută însă pentru deschiderea faţă de alte culturi, Londra fiind una dintre cele mai cosmopolite metropole ale lumii. De aceea, campania lansată de premierul Cameron pare mai curând un moment de somn al raţiunii. Ştim că România şi Bulgaria sunt ţari periferice, dar excesele de provincialism ale unui guvern cu un trecut colonizator atât de bogat sunt mai greu de înţeles.

Temerile guvernanţilor britanici au fost alimentate şi de evaluările făcute de Migration Watch, un think tank care a calculat câţi români şi câţi bulgari vor veni în Marea Britanie după ridicarea restricţiilor pe piaţa muncii: luaţi la un loc, cca. 50.000 anual în următorul cincinal. Grupul de reflecţie britanic, adept al unui control mai riguros al migraţiei, spune că numărul real ar putea fi şi mai mare decât estimările sale în cazul unui exod al romilor sau dacă cei peste un milion de rezidenţi români aflaţi în Spania şi Italia ar migra spre Londra.

E greu să faci predicţii, mai ales despre viitor, spunea Niels Bohr. La fel de greu este să estimezi şi numărul românilor şi bulgarilor care îşi vor lua lumea în cap pentru a trece Canalul Mânecii de la întâi ianuarie încolo. A spune că acest număr va creşte îngrijorător este un pic exagerat, deoarece românii sau bulgarii care au dorit să se stabilească în Marea Britanie sunt deja, în mare parte, acolo. Ceea ce va urma ţine de cursul tendinţei actuale. În plus, când dispare tentaţia fructului interzis, adică sunt anulate restricţiile care îngreunează libera circulaţie sau accesul pe piaţa muncii, apare, spun specialiştii, o relaxare a fenomenului, numărul imigranţilor scăzând (o imagine mai completă a dinamicii migraţiei mondiale de azi o puteţi afla dintr-un excelent infografic).

Înainte de 1989, Occidentul urechea statele socialiste pentru că nu respectau dreptul la liberă circulaţie. În toată această campanie, care a durat decenii, Ceauşescu a fost printre cei mai vehement criticaţi lideri din lagărul comunist. Totuşi, la nici trei luni de la execuţia sa, ţările ocidentale introduceau obligativitatea vizelor pentru cetăţenii români. Schimbare de atitudine curat balcanică. Măsura îi lovea însă îndeosebi pe românii simpli, nu pe cei puşi pe fărădelegi în alte ţări. Pentru că delincvenţii au mereu ac de cojocul sistemelor restrictive, acesta este mediul în care pot respira şi în care se simt în elementul lor. Un singur exemplu. Acum vreo zece ani, eram la un punct vamal al frontierei dintre Ucraina şi Ungaria, în cadrul unei cercetări despre migraţia ilegală. Vameşii maghiari prinseseră un cetăţean ucrainean care avea la el nu mai puţin de patru paşapoarte false, din patru ţări diferite. Cazul nu era deloc unul izolat.

Există însă şi o parte plină a paharului. David Cameron ştie foarte bine care sunt beneficiile economice, sociale şi culturale date de prezenţa imigranţilor în Marea Britanie. Dacă mass media insulară ar acorda ceva mai multă atenţie părţii pozitive a acestei poveşti, de exemplu, publicând harta clădirilor, a construcţiilor la care au lucrat muncitorii est-europeni, percepţia acestora în opinia publică britanică ar fi cu totul alta, iar campaniile rasiste, cu ceva mai puţin impact.

Sigur, vorbim de culturi diferite. Bunăoară, la ora la care englezii îşi beau proverbialul ceai, românii savurează ştiri cu taţi ucişi de fii sau cu bunici violate de nepoţi. Numai că nu toată societatea românească încape într-un roman de Bram Stoker. Printre cei ajunşi în ţinuturile marilor speranţe, mai sunt şi imigranţi români sau cu background cultural românesc ale căror amprente le găsim nu la careva circă de poliţie londoneză, ci taman în excelenţa britanică. Profesionişti brilianţi în domeniul lor, ei ar putea constitui un punct de plecare în potolirea hârjonelilor de moment dintre Londra şi Bucureşti. Prezentăm mai jos câţiva dintre ei, modele care au contribuit, într-o măsură sau alta, la cultura Marii Britanii.

Maria Björnson (1949-2002). 2013/12/29//333844-maria-bjornson.jpgA fost una dintre cele mai prolifice şi mai importante scenografe ale Angliei, recunoscută în breaslă drept un fenomen unic. Provine dintr-o familie cu o componenţă specială: născută la Paris, mama ei a fost româncă, tatăl, norvegian. Bunicul pe linie paternă, Björnstjerne Björnson, a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, iar bunicul din partea mamei, Avocatul Poporului şi Şeful Justiţiei din România. Străbunicul ei, Nicolae Prodan de Kinsbunn, a fost directorul Teatrului Naţional Român si bun prieten cu George Enescu.

Momentul de apogeu al carierei Mariei Björnson l-au constituit scenografia şi costumele producţiei The Phantom of The Opera, considerat a fi cel mai grandios musical al lumii, jucat timp de 20 de ani în faţa a peste 100 de milioane de specatori din 21 de ţări. Elementele senzaţionale incluse în spectacol (gondola subterană, scările care se schimbă, candelabrul care cade, dar şi costumele somptuoase) au rămas până astăzi un reper în lumea scenografiei redefinind standardele în domeniu. Maria Björnson a lucrat toată cariera ei cu o pasiune ieşită din comun, realizând designul a peste 120 de producţii.

George (Gogu) Constantinescu (1881-1965). 2013/12/29//333845-george-constantinescu.jpgInginer şi inventator, membru de onoare al Academiei Române, unul dintre cei mai importanţi savanţi ai lumii la începutul veacului trecut. Recunoaşterea sa pe plan internaţional este atestată şi de imaginea publicată în 1926 de revista britanică The Graphic, în care sunt prezentate personalităţi ştiinţifice de prim rang ale vremii şi în care Geroge Constantinescu (primul din stânga în rândul al doilea din fotografia de grup de mai jos) apare alături de Einstein, Edison, Kelvin, Rutherford, Marie Curie ş.a.

Gogu Constantinescu este cunoscut pentru dezvoltarea şi aplicaţiile teoriei sonicităţii, domeniu al mecanicii care descrie transmiterea energiei prin fluide, solide sau gaze. A fost printre primii constructori români care a folosit betonul-armat, printre clădirile construite de el numărându-se Cazinoul din Constanţa, Castelul de Apă de la Periş, podurile de peste râul Siret de la Adjud, Răcătău şi Roman, Palatul Patriarhiei, Hotelul Athénée Palace şi Marea Moschee din Constanţa.

2013/12/29//333846-tablou-1926.jpg

Gogu Constantinescu a ajuns în Regatul Unit în 1912, unde a lucrat activ în echipa care a construit avioanele Bristol. De-a lungul carierei sale a brevetat peste 130 de invenţii, printre care şi primul schimbător de viteze automat sau faimosul dispozitiv de tragere sincronizată (printre palele elicei, indiferent de turaţia acesteia), mecanism prin care britanicii au deţinut supremaţia faţă de germani în luptele aeriene din Primul Război Mondial.

Vera Atkins (1908-2000). 2013/12/29//333847-vera-atkins.jpgPe numele ei real Maria Vera Rosenberg, a fost una dintre cele mai importante figuri ale spionajului britanic din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, revendicată însă, prin originile ei, în egală măsură de Germania, Rusia, Anglia şi România.

S-a născut la Galaţi, fiică a lui Max Rosenberg, evreu născut în Germania şi stabilit cu afaceri în România la începutul secolului 20, şi a Hildei Atkins, născută la Londra din părinţi ruşi, refugiaţi în Africa de Sud în perioada pogromurilor din Belarus din secolul XIX.

Vera Atkins a studiat în şcoli din Elveţia, Franţa şi Anglia. A urmat cursuri de călărie, a practicat mai multe sporturi şi a urmat cursuri de limbi străine şi muzică. La moartea tatălui ei, în 1933, se decide să îşi schimbe numele luând numele de fată al mamei sale şi susţinând că naşterea ei la Galaţi a fost doar un „accident al istoriei”, dictat de interesele comerciale ale tatălui ei.

În mai 1940 s-a întors în Anglia şi în februarie 1941 a fost angajată la secţia franceză a SOE (Special Operations Executive), creat de Winston Churchill, în iulie 1940, pentru acţiuni de sabotaj şi subminare în teritoriile ocupate de nazişti. Vera Atkins este numită în scurt timp ofiţer de informaţii şi răspunde de pregătirea agenţilor secreţi trimişi în Franţa. Rolul ei era să organizeze rezistenţa pe teritoriile ocupate de Germania, să planifice acte de terorism şi sabotaj împotriva naziştilor şi să recruteze noi spioni, răspunzând de pregătirea lor. A antrenat 470 de agenţi secreţi, dintre care 39 de femei. A scris biografia tuturor acestora. Oamenii ei au aruncat în aer poduri şi trenuri şi au cules informaţii vitale. Vera Atkins a paraşutat oameni, muniţie şi armament, staţii de emisie-recepţie şi a pregătit debarcarea din Normandia, de numele ei fiind legate mai multe operaţiuni de anvergură. După încheierea războiului, a plecat în Germania pentru a interoga oficialii nazişti şi gardienii care se ocupaseră de lagărele de concentrare, investigând cauzele şi împrejurările în care dispăruseră agenţii britanici care nu s-au mai întors în Anglia după război. Mărturiile ei au fost folosite şi la condamnarea acuzaţilor din Procesul de la Nürnberg. După 10 ani de activitate în spionaj, Vera Atkins s-a retras, în 1947, într-un sat din Sussex, măritată cu prinţul Constantin Caradja.

Vera Atkins a fost prima femeie decorată cu Crucea George, a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare şi a fost medaliată cu Crucea de Război (1987). În 1998, fostul preşedinte al Franţei, Francois Mitterand, i-a acordat Legiunea de Onoare, drept recunoaştere pentru contribuţia ei în război. Vera Atkins a murit la Hastings, în 2000, la vârsta de 92 de ani. Povestea ei a inspirat mulţi biografi, devenind şi subiectul unui film. Jan Fleming, colegul ei de la SOE şi autorul celebrului James Bond, a descris-o astfel: „în lumea spionajului real, Vera a fost şefa”.

Ghiţă Ionescu (1913-1996). Profesor al Universităţii din Manchester şi al London School of Economics and Political Science, cu o carieră de o diversitate şi o adaptabilitate remarcabile: a fost, pe rând, diplomat român, propagandist american şi profesor, autor şi editor englez. Râmâne, probabil, cel mai important politolog de origine română din secolul trecut. Capriciile politicii internaţionale i-au marcat începuturile carierei, dar şi înclinaţia de mai târziu spre analiza politică.

2013/12/29//333848-ghita-ionescu.jpgDupă absolvirea Universităţii din Bucureşti, intră în serviciul diplomatic român, pe care îl părăseşte de îndată ce comuniştii preiau puterea în România. În anii de după război trăieşte în Anglia şi Statele Unite, ca secretar al Comitetului Naţional Român, organizaţie susţinută de guvernul american. În 1958, pleacă la München pentru a prelua postul de director al departamentului românesc al Europei Libere. În 1963 renunţă la radio şi pleacă la Londra pentru a-şi începe cariera academică. În 1965, scrie o primă carte devenită clasică: Comunismul în România. Este, probabil, cea mai bună analiză despre funcţionarea regimurilor comuniste din ţările est-europene de atunci.

Un moment crucial al carierei lui Ghiţă Ionescu a fost fondarea revistei Government and Opposition. Privită la început cu scepticism de apropiaţii săi, publicaţia devine una dintre cele mai respectate din domeniul politicii comparative. Ghiţă Ionescu a editat apoi, împreună cu Ernest Gellner, volumul de referinţă despre populism. În paralel, a predat cursuri la Universitatea din Manchester şi la London School of Economics and Political Science, făcând naveta între cele două oraşe. A găsit însă timp şi pentu a se implica în activitatea Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice, în cadrul căreia a ocupat funcţia de preşedinte al Comitetului de Cercetare a Unificării Europei. Toată viaţa sa a avut de două idealuri politice: unitatea Europei Occidentale şi libertatea Europei Răsăritene.

Moses Gaster (1856-1939). 2013/12/29//333849-moses-gaster.jpgIlustru filolog, istoric literar, publicist şi folclorist, Moses Gaster s-a născut la Bucureşti, ca urmaş al unei familii de evrei venită în Ţara Românească din Austria, în secolul XIX. Şi-a dat doctoratul la Leipzig (1877) şi a absolvit Seminarul Evreiesc din Breslau (1881). A fost profesor de limbă şi literatură română la Universitatea din Bucureşti (1881–1885), inspector general şi membru al Consiliului de Examinare a Profesorilor din România.

În 1885, după ce a fost ales membru în societatea „Ateneul Român”, a fost expulzat din România din ordinul guvernului liberal condus de Ion Brătianu, împreună cu principalii lideri ai presei evreieşti de atunci, ca urmare a protestelor acestora faţă de măsurile legislative restrictive, a abuzurilor administrative împotriva evreilor şi a propagandei antisemite. Stabilindu-se la Londra, după o scurtă şedere la Viena, între 1886 şi 1891, ajunge lector de literatură slavonă la Universitatea Oxford. Guvernul României anulează decretul de expulzare şi îl invită să se întoarcă în ţară. Gaster refuză invitaţia şi în 1893 devine cetăţean britanic. În 1895, tot la cererea guvernului român, scrie un raport despre sistemul educaţional britanic, lucrare acceptată apoi ca temelie a sistemului educaţional din România.

În 1887, Moses Gaster este numit rabin al Comunităţii Sefarde din Londra, iar în perioada 1890-1896 ajunge rectorul Colegiului evreiesc Judith Lady Montefiore. A deţinut importante funcţii academice: preşedinte al Societăţii de Folclor (Folklore Society), preşedinte al Societăţii Istorice Evreieşti (Jewish Historical Society), vicepreşedinte al Societăţii Regale Asiatice (Royal Asiatic Society) şi membru al multor altor societăţi ştiinţifice. De asemenea, a realizat un inedit studiu despres samariteni, devenind o autoritate în domeniul limbii şi literaturii acestora, iar din 1911, a contribuit la Enciclopedia Britannica, cu articolele: Vasile Alecsandri, Anthim the Iberian, Bassarab, Bogomils, Brâncoveanu, Ghica.

Rabinul Gaster a fost membru activ al Hovevey Tzion şi al Anglo-Jewish Association. A aderat la mişcarea sionistă încă de la începuturile ei şi a fost vicepreşedinte al mai multor congrese sioniste. A fost fondatorul şi preşedintele Federaţiei Sioniste Engleze. Adept al sionismului cultural, s-a implicat în negocierile cu autorităţile britanice privind soarta evreilor din Palestina. Prima versiune a Declaraţiei Balfour a fost redactată la reşedinţa sa londoneză, la 7 februarie 1917, în prezenţa lui Chaim Weizmann, Nahum Sokolow, Baronul Rothschild, Sir Mark Sykes şi Herbert Samuel. Alţi vizitatorii care au trecut pragul reşedinţei sale au fost Churchill, Lenin şi Sigmund Freud.

În 1929, Moses Gaster este ales Membru de Onoare al Academiei Române.

George Iacobescu (n. 1945). 2013/12/29//333850-george-iacobescu.jpgInginer şi om de afaceri născut la Bucureşti, director executiv al unuia dintre cele mai importante grupuri financiare londoneze, Canary Wharf. În prezent, este în topul celor mai bine plătiţi manageri din Europa.

George Iacobescu a emigrat în 1975 în Canada, pentru ca în 1983, odată cu începerea lucrărilor de construcţie la World Financial Center, să se stabilească la New York, devenind şi vicepreşedintele executiv al companiei care a finalizat proiectul. Patru ani mai târziu se mută la Londra, după ce Margaret Thatcher a dat undă verde proiectul Canary Wharf, de reconversie şi reabilitare a fostei zone a docurilor londoneze. Proiectul a fost încredinţat firmei la care lucra George Iacobescu, Canary Wharf devenind al doilea centru financiar din capitala Marii Britanii după centrul financiar istoric City, dezvoltat de-a lungul a 500 de ani.

În 1994, George Iacobescu a fost promovat director executiv al Canary Wharf Holdings Limited devenind apoi vicepreşedinte executiv (1996) şi preşedinte executiv (1997) al companiei. În iunie 2003 primeşte titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, iar în 2007 este numit custode al British Museum. La 31 decembrie 2011 a primit şi titlu de cavaler din partea Reginei Elisabeta a II-a pentru implicarea în acţiuni caritabile.

Alina Cojocaru (n. 1981). 2013/12/29//333851-alina-cojocaru.jpgEste prim-balerină a English National Ballet. În ianuarie 1997, la vârsta de 15 ani, a participat la prestigiosul concurs de balet Prix de Lausanne, câştigând medalia de aur şi o bursă de şase luni la Royal Ballet School din Londra. La finele celor şase luni de pregătiri, Alina Cojocaru primeşte două oferte: una din partea Royal Ballet din Londra, pentru a deveni membră a corpului de balet, iar a doua din partea Ansamblului de Balet din Kiev, pentru postul de prim-balerină a trupei. Optează pentru cea de a doua ofertă, dar, după numai un sezon la Kiev, revine la Royal Ballet ajungând, în 2001, principala dansatoare a trupei de balet londoneze. În 2004 câştigă şi premiul Benois de la Danse pentru rolul din Cenuşăreasa.

De-a lungul carierei sale, Alina Cojocaru a fost invitată să evolueze pe cele importante scene şi în compania celor mai prestigioase trupe de balet din Rusia, Franţa, Statele Unite, Germania, Danemarca, Ungaria, Austria, Elveţia, Portugalia, Italia, Cuba, Africa de Sud, Croaţia, Japonia, Coreea de Sud, Suedia şi România. Din toamna acestui an, Alina Cojocaru este prim-balerina prestigioasei English National Ballet.

*

Lista contribuţiilor româneşti la excelenţa britanică ar putea fi completată de multe alte nume, cu istorii la fel de încărcate, de la Henri Coandă, Ion Raţiu, George Ross, Angela Gheorghiu sau Alex Bălănescu, la pleiada de sportivi şi antrenori care au activat în sportul britanic ori chiar la Cheeky Girls. Ei, toţi, sunt parte a micii comunităţii româneşti din imediata şi dezlănţuita vecinătate a domnului Cameron.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă