Fiind singura, poate, dintre cei care au trăit aproape de el, soră bună – un an diferență de vârstă – prietenă și confidentă, îmi permit – fără a distruge legenda – să aduc la lumină câteva adevăruri din viața, firea și faptele lui Urmuz.
Urmuz, Demetru Demetrescu-Buzău, născut la Curtea de Argeș în 1883, 17 martie, era fiul doctorului Dimitrie Ionescu-Buzău, care, influențat de felul de a se numi al țăranilor – și în special al rușilor – i-a schimbat numele de familie Ionescu în Dumitrescu (refăcut mai târziu în Demetrescu de către Urmuz), după numele de botez al tatălui, ceilalți frați – împreună cu părinții – păstrându-și numele de Ionescu-Buzău.
Urmuz-Demetru, cum îi plăcea să fie numit, Mitică, în familie, a fost în copilărie și adolescență de o rară voioșie: nu zglobiu, neastâmpărat trupește, ci voios spiritual. Îi plăcea și-l făcea să râdă orice cuvânt ce avea o sonoritate particulară; numele de persoane ce îi evocau anumite firi, anumite caractere; preocupările meschine și zadarnice ce împiedică pe om în realizarea scopurilor superioare în viață.
Satiriza pe cei lacomi, iubitori de mese copioase și de băuturi așa-zise alese. Mesele lui Urmuz erau frugale, nu îl ispitea costisitorul în materie de alimente, îmbrăcăminte etc. Parodia pe cei lipsiți de cultură, care, dându-și aere de savanți, stâlceau ideile, întortochind frazele în cuvinte pretențioase și neînțelese; parodia, mai ales, stilul romanelor publicate în foiletoanele ziarelor. Deși iubea pe om și-l respecta – fiind extrem de politicos de fire – râdea totuși de inconștiența celor care trăiesc imitând pe alții. Alcătuirea unor instituții, comportarea unor funcționari îi provocau râsul.
Citește și: „Bietul Buzău!” Texte bizare la moartea lui Urmuz
Urmuz – Mitică era artist din fire: picta în orele de răgaz, cânta la pian fără să fi studiat muzică. În rotonda Ateneului admira reproducerile vechilor sculpturi grecești (Venus de Millo era încântarea lui). Frecventa stăruitor concertele simfonice: parcă-și strângea sufletul în pumni ascultând de sub loja din fundul sălii – ca să prindă mai bine ansamblul orchestrei – simfoniile și concertele dirijate, pe vremuri, de Dinicu, sau sonatele executate cu măiestrie de distinsa pianistă Cella Delavrancea. Seara, strânși în jurul pianului, ascultam tăcuți și reculeși fugile lui Bach, sonatele lui Haydn, Motzar, Beethoven, Schubert etc., cântate de mama, bună pianistă. (…) Urmuz o asculta concentrat ca într-o rugăciune, ca apoi să repete, la pian, pasaje întregi din autorii favoriți. Beethoven, titanul, era slăbiciunea lui.
Lui Urmuz nu-i scăpa nicio expoziție, niciun muzeu nevizitat: Grigorescu, Luchian, Aman, Andreescu erau încântarea lui. Îmi aduc aminte că într-o expoziție ocazională se găsea Cumințenia pământului a lui Brâncuși. În repetate rânduri s-a dus să o vadă, să o studieze; îl minuna tot ce era nou și desăvârșit în artă (și în știință), descoperiri, invenții etc.
Dar muzica era pasiunea lui, idealul vieții lui. Ar fi dorit să ajungă compozitor de muzică clasică… și, curios: mama, deși pianistă desăvârșită, nu l-a încurajat. Pe tata, om de știință, nu-l preocupau avânturile artistice, deși avea o minte luminată, înțeleaptă și perspicace; arta, pentru el, nu era o carieră a viitorului. Urmuz cânta la pian pe apucate, cu teama de a nu auzi pașii tatălui. „Ia cartea și învață, n-oi fi vrând s-ajungi lăutar?” Din respect și iubire, din admirație pentru cei care i-au dat viață, copilul i se supunea. Și, astfel, își petrecea orele citind. În copilărie îl încântau aventurile, nu polițiste, ci romanele cu subiecte științifico-fantastice (Jules Verne). Îl preocupau descrierile de călătorii, descoperirile geografice și chiar chestiunile pur științifice: astronomie etc. Suit pe acoperișul casei, cu globul constelațiilor în mână, studia așezarea stelelor pe firmament.
Dintre poeți era în admirația lui Eminescu și a poeților simboliști francezi. Mai târziu, ascultând cursurile lui Titu Maiorescu, se îndrăgostise de Hegel, Kant, Schopenhauer, Nietzsche. Între frați și surori, însă, râdea făcând fel de fel de șotii verbale. Râdeam împreună cu el, dar la apropierea unor pași autoritari ne împrăștiam ca potârnichile, mulțumindu-ne să ne spunem înte noi: „Lasă-l în pace, astea sunt de-ale lui Mitică, miticiene!”
Și, încetul cu încetul, s-au născut șapte schițe, pagini bizare. Fuchsiada a compus-o mai târziu. Din glumă, joc și râs, în plină tinerețe și sănătate, plin de avânt și voie bună, perfect lucid; nu dintr-o pornire ce i-ar fi zdruncinat firea sau dintr-o deprimare sufletească au luat ființă paginile literare. Mi-l aduc aminte, în 1908, era judecător la Răchitele (Argeș) – fără voia lui. Sat ponosit, cu populație rară și săracă, cu copii suferind de friguri palustre, necercetați de medici. Natura înconjurătoare, însă, era bogată în coline pline de verdeață și de umbra pădurilor. Am petrecut o lună de vară alături de el. Atunci își compunea (sau poate erau începute din 1907) unele din paginile bizare. În plimbările noastre către apusul soarelui – punctul de la infinit, cum îl numea el – îmi debita felurite fraze, indicând pe unul sau pe altul dintre trecători:
– Ia uită-te la cel de colo, nici nu se poate ține în poziție verticală, pare că ar avea o îmbrăcăminte de șiță.
Sau:
– Ăstuia i-ar sta mai bine dacă și-ar prinde părul cu piepteni de baga și ar purta o rochie făcută din macat.
Sau despre un fucnționar de la judecători:
– Decât să-și piardă timpul mâzgălind în acte, mai bine ar servi de ventilator.
Mi-l aduc aminte, când făcea o plată, deseori exclama:
– Mare invenție moneda! De ce nu am plăti alimentele cu un cap de rățoi și îmbrăcămintea cu o mârțoagă?
Câns schițele au fost scrise (1908-1909), îi râdeau ochii citindu-le și câteodtă izbucnea în râs. Era vesel. Fotografia ce trădeză melancolie este din 1915, când viața lui era alta.
Din mărturisirile lui, îmi aduc aminte care au fost sursele de inspirație în alcătuirea puținelor lui scrieri: 1. sonoritatea unor cuvinte; 2. numele proprii citite pe anumite firme (Algazy și Grummer, Cotadi și Dragomir); 3. curiozitățile unor oameni cu numele și ocupațiile lor (Fuchsiada – Fuchs a existat, era pianist; cânta însoțind cu zgomotul lui pianistic filmele mute); 4. în conțștiința unor anumiți oameni, care, împinși de convențiile sociale pe care nu le judecă, sunt târâți pe căi capricioase în acțiunile lor, devenind astfel grotești, iar faptele lor, absurde; 5. o sursă de inspirație a fost și conversația fără legătură, lipsită de interes a multora dintre semenii noștri. Și altele de felul acesta. Eroii schițelor lui Urmuz sunt reali, scoși din viața tuturor timpurilor (inconștienții, îngâmfații plini de sine, inculții cu pretenții de atotștiutori etc.): eroii lui Caragiale. Acești „eroi”, simbolizați, metamorfozați și ironizați de Urmuz, prin firea lor ce trece de cadrele naturii, acționează ca niște umbre ce nu-și dau seama încotro s-o apuce. Este logic, deci, e natural ca faptele lor alogice să fie povestite de Urmuz prin întrebuințarea unor cuvinte nepotrivite, neasimilabile, nesociabile, ce, prin asociația lor, dau naștere unui umor inimitabil – umorul lui Urmuz. Astfel s-au născut grotescul și absurdul în schițele lui. Făpturile grotești create de el nu i-au chinuit niciodată gândurile. Au rămas acolo, în paginile lui bizare, ca să delecteze pe alții… Aceste făpturi nu i-au populat capul, nici „nu și-a tras un glonte în tâmplă ca să le dea drumul”. Nu poate fi vorba de nicio implicație gravă sau tragică, nici de blestem… nici de vreo agitație bezmetică în făurirea schițelor lui Urmuz.
Alta a fost tragedia lui Urmuz.
Accentuez cele afirmate înainte: schițele lui au fost compuse în plină tinerețe și voioșie, în deplină luciditate și discernământ.
Citește și: O raită cu Urmuz. Prin târg
Terminând liceul prin 1903-1904, după cum era concepția timpului, tatăl său – medic – îl înscrie la Medicină, ca să-i perpetueze cariera. Adolescentul se supune orbește. Îngrozindu-l disecția cadavrelor, pierde anul.
Continuă însă să bată clapele pianului și să compună muzică clasică. Tatăl nu se înduioșează: fiul trebuie să ajungă mare cărturar.
„Faci Dreptul, acolo poți studia serios… Cartea, știința e totul în viața omului.” Și Urmuz a ajuns, fără voia lui, fără plăcere, un biet judecător stagiar, deși nu era omul care să se acomodeze „mâzgălirii” dosarelor sau acela care să facă dreptate și, mai ales, să pedepsească pe semenii lui.
Mama rămase văduvă cu șapte copii; primul născut, Urmuz, pleacă în pribegie să își câștige pâinea: Răchitele (Argeș), Cazimcea (Dobrogea), Ghergani (Dâmbovița). Când ne întâlneam – departe acum unul de altul – nu mai râdeam. Îl preocupa mutarea în centrul de lumină, cultură și artă care era capitala țării. Și ajunge astfel (în 1915) la București, mulțumindu-se cu slujba de grefier la Înalta Curte de Casație.
Urmuz – grefier!… Două noțiuni ce nu se împacă. Scria, scria, copiind dosare. Noaptea, târziu, schița printre ele portative cu chei muzicale. Își dădea seama că și-a ratat viața, și aceasta datorită ascultării oarbe față de părinți sau, poate, în parte, și lipsei de voință, timidității lui, fricii de opinia publică.
Între slujba de grefier și multe alte nevoi și meschinării ale vieții, elanul lui către muzică, dorința de a ajunge compozitor l-au îndemnat să ia lecții de contrapunct – ca elev particular – la Conservator.
Era, poate, târziu: ochii lui verzi-căprui nu mai râdeau. Uitaseră de ghidușii și glume.
La zbuciumul neplăcerilor vieții (poate neajunsurile în slujba de grefier sau, poate, chiar nemulțumiri în creația sa artistică-muzicală), s-a mai adăugat și pierderea unora din frați. Începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenței umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Începuse să-l chinuie absurditatea creației omului: „Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ți irosești timpul destinat vieții pentru menținerea trupului suspus morții. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ți s-a dat mai bun, mai frumos – viața – să fie sortită făuririi operelor de artă, închinată științei, binelui, frumosului, adevărului, omul însuși devenind creatorul vieții lui.”
Astfel au trecut ultimii ani ai vieții lui Urmuz: între slujba de grefier, care îl amăra, și preocupările lui muzicale. Compunea, scria sonate, încerca simfonii. La alcătuirea unui cămin nu s-a gândit niciodată. Luptând, între măruntele nevoi ale vieții (pe care le disprețuia, dar nu le putea înlătura) și elanul său creator, simțind că nu-și poate ajunge idealul urmărit, s-a supus orbește unui destin vitreg, pe care nu l-a înfrânt decât printr-un glonț de revolver, la 23 noiembrie 1923, prefăcându-se în „cenușă de stele” – cea mai frumoasă închinare dedicată lui Urmuz de către Sașa Pană. Astfel s-a încheiat viața lui Urmuz. Facă-se ca legenda să-i păstreze numele, rămânând astfel printre nemuritori!
Eliza V. Vorovoreanu
Sursă: Sașa Pană (ed.) (1970) Urmuz. București: Minerva.
