Cel mai recent film al lui Wes Craven este dezamagitor, fie si pentru faptul ca ii lipseste zeama care i-a facut faima regizorului, adica tensiunea continua ce insotea povestile din seriile lui de succes „Cosmar pe Elm Street” ori „Scream”.
De asta data, Craven si-a propus sa vare la dulap criminalii, sangele, sperieturile, si sa scoata la lumina un thriller in care emotia sa fie distilata si picurata cu atentie. Lucru mai dificil, care avea nevoie in primul rand de o poveste pe care sa se sprijine. Or, esafodajul acestui film e extrem de friabil. O tanara directoare de hotel e acostata prieteneste pe aeroportul din Dallas de un tanar dragut care insa in avion isi dezvaluie scopurile: vrea ca tanara sa sune la hotel si sa-l mute in alta camera pe un politician, facilitand astfel uciderea acestuia. Daca nu se va intampla asta, tatal fetei va fi omorat. Trama se dezvaluie destul de repede, iar Craven nu are puterea de a tine spectatorul cu sufletul la gura, de a-l speria pe portiuni subtiri, de a intoarce situatia printr-o pirueta nebanuita, de a spori cu fiecare minut tensiunea. Actiunea treneaza aproape in toate cele 85 de minute cat tine filmul, si nici varfurile de adrenalina de la final – dejucarea planului sau lupta fizica dintre femeie si terorist – nu pot crea impresia unui varf de tensiune, ci cel mult pe cea a unei rezolvari previzibile a unei povesti prea plapande pentru a tine un film intreg.
Singurul moment care ar fi putut fi exploatat pentru a-i mana un pic de la spate pe actori si pentru a scutura un pic actiunea este si el dejucat, dar in nedorita cheie comica. Atunci cand avionul aterizeaza, femeia scoate un pix pe care-l furase si-l infige in gatul barbatului. „Ei, asa mai vii de-acasa”, vor exclama fanii lui Wes Craven. Dar, ca intr-o comedie neagra, barbatul incepe sa fuga cu pixul in gat dupa femeie. Umor involuntar, de care spectatorul profita pentru a se descarca nervos de plictiseala acumulata. Filmul se termina cum ne-am fi asteptat. Dupa ascendentul moral dat de faza cu pixul, eroina reuseste sa-l salveze (bineinteles) in extremis pe politician si fuge acasa la tatal ei. Acolo, normal, apare si cremenalul, urmand o lupta pe viata si pe moarte pe dupa usi, cu bate, cutite si pistoale. Fata iese invingatoare, fireste, iar la finalul finalului rabdarea ei proverbiala lasa loc sinceritatii, caci unui cuplu de clienti cartitori le spune sa scrie o reclamatie si sa si-o vare in fund. Asta le-ar putea da idei spectatorilor plictisiti si ei de film.
„Zbor de noapte”/ „Red Eye”- 2005, 85 minute, regia Wes Craven; cu: Rachel McAdams, Cillian Murphy, Brian Cox, Jack Scalia. Distribuit de Ro Image 2000.
