Tonul a fost dat în 2000, când la alegerile parlamentare s-a prezentat (şi a câştigat) o formaţiune numitǎ P.D.S.R. Puţini dintre cei care au votat-o ştiau cǎ sub acele iniţiale nu se ascundea Partidul Democraţiei Sociale din România (denumirea de atunci a actualului PSD), ci Polul Democrat Social din Romania, o alianţǎ dintre partidul condus de Iliescu, PSDR (partidul istoric reînfiinţat de Sergiu Cunescu şi condus la acea vreme de Alexandru Athanasiu) şi Partidul Umanist Român, devenit mai târziu Partidul Conservator. Aşa a devenit Dan Voiculescu şef de partid parlamentar, deşi absolut toate sondajele îl cotau sub pragul electoral. Şi a rǎmas partid parlamentar timp de trei legislaturi, tot fǎrǎ sǎ fi fost vreodatǎ votat, cu şanse de a intra şi în a patra.
În 2010 s-a format un nou partid parlamentar, UNPR, constituit din senatori şi deputaţi plecaţi din PSD şi PNL. Este cotat în toate sondajele sub marja de eroare, dar probabil va face parte şi din parlamentul viitor, datoritǎ umbrelei USL.
De cealaltǎ parte, avem trei partide care alcǎtuiesc, alǎturi de PDL, Alianţa România Dreaptǎ. PNTCD a pierdut de trei ori succesiv testul alegerilor, fie adoptând o strategie greşitǎ (în 2000 a obţinut 5,04%, dar formase o alianţǎ cu nişte formaţiuni mai mici), fie obţinând un scor infim (1,85% în 2004), fie prin neparticipare (în 2008) ; la alegerile locale din acest an a obţinut 0,52%. Noua Republicǎ nu a îndrǎznit sǎ se prezinte electoratului ca o forţǎ independentǎ, ca o alternativǎ la actuala clasǎ politicǎ. Despre Forţa Civicǎ, partidul achiziţionat de Mihai Rǎzvan Ungureanu dupǎ modelul Ligii lui Miticǎ, nici nu s-a pus vreodatǎ problema participǎrii în alegeri.
Nu-mi propun sǎ discut acum calitatea politicǎ a partidelor în discuţie sau pe cea a alianţelor în care au intrat. Una peste alta, este probabil cǎ în viitorul Parlament vom avea nu mai puţin de cinci partide pe care nu le va fi votat nimeni ca atare. Mai multe decât cele patru care, de bine, de rǎu, şi-au mǎsurat forţa electoralǎ în repetate rânduri.
Este oare rǎu cǎ vom avea o mai mare diversitate de voci în Parlament? Dacǎ ne uitǎm în trecut, nici PC, nici UNPR nu au promovat vreo lege importantǎ. Nu cǎ nu ar fi avut idei – PC a tot vrut sǎ reducǎ TVA pentru produsele de bazǎ, iar UNPR sǎ punǎ impozit pe marile averi – ci pur şi simplu pentru cǎ o mânǎ de deputaţi nu pot face asta.
Am asitat însǎ, din partea acestor partide, la tot felul mişcǎri mai mult sau mai puţin spectaculoase. Ne amintim de 2004, când PSD, aliat cu PC, câştigase cele mai multe mandate. Voiculescu a fost convins sǎ treacǎ în barca alianţei DA şi astfel aceasta a putut forma guvernul, cu Copos în rol de vice-prim-ministru. În 2009, UNPR nici nu se înscrisese la tribunal ca partid şi anula majoritatea PSD-PNL care rǎsturnase, prin moţiune de cenzurǎ, guvernul Boc. Acelaşi UNPR a trecut în aceastǎ primǎvarǎ de partea USL şi am avut o nouǎ schimbare de majoritate. Despre Traian Bǎsescu, pǎrintele moral al acestui partid, aş zice cǎ şi-a meritat soarta atunci când a fost suspendat cu ajutorul votului celor pe care-i cauţionase. Aşadar, partidele mici, scutite de grija sancţiunii ce ar putea veni din partea electoratului, constituie un factor major de instabilitate politicǎ.
E drept, au şi reprezentanţii acestor partide dreptatea lor. Legea electoralǎ este de-a dreptul vrǎjmaşǎ pentru noii veniţi. Întâi le impune nişte condiţii draconice pentru înregistrare. Apoi, le cere sǎ plǎteascǎ 5 salarii minime pe economie pentru fiecare candidat (câteva sute de mii de lei, dacǎ vrei sǎ ai suficienţi candidaţi încât sǎ poţi trece pragul electoral), în afara costurilor de campanie. (Nu ştiu cum se împacǎ acest articol cu prevederea constituţionalǎ a universalitǎţii dreptului de a fi ales.) În campanie, le acordǎ mai puţin timp de antenǎ şi nu le permite reprezentanţi în secţiile de vot. În sfârşit, le cere sǎ treacǎ cel mai ridicat prag electoral din Uniunea Europeanǎ – 5%.
Un sistem electoral care, vrând sǎ descurajeze participarea la alegeri a formaţiunilor „nesemnificative”, favorizeazǎ intrarea pe uşa din dos a Parlamentului reprezentanţilor unor partide cu electorat fictiv, care nu se ştie pe cine reprezintǎ, legate prin interese netransparente de partidele „mari”. Am mai spus, legile sunt fǎcute de cei care sunt în interiorul sistemului parlamentar, în interesul lor imediat şi exclusiv. Poate cǎ ar fi cazul ca, în campania electoralǎ, sǎ cerem candidaţilor angajamente ferme privind shimbarea acestei stǎri de fapt.
Mircea Kivu este sociolog
