Secetă, foamete, refugiaţi, piraţi, violenţe şi terorism endemic în Mogadishu, o capitală zgu-dui-tă şi distrusă de război civil: iată imaginile pe care oamenii le asociază spontan cu Cornul Africii. Dar asemenea percepţii nu sunt doar tragic de unilaterale, ci şi mioape şi periculoase.
În spatele instantaneelor standard dintr-o regiune prinsă în capcana haosului şi disperării, economiile se dezvoltă, programele de reformă iau amploare şi calitatea guvernării creşte. Dată fiind şi implozia regimului yemenit care a cuprins Marea Roşie, semnificaţia strategică a Cornului Africii pentru transportul maritim al petrolului a devenit o preocupare globală de securitate. Pe scurt, Cornul Africii e prea important pentru a fi ignorat sau înţeles greşit.
Sigur că nimeni nu ar trebui să nege importanţa luptei împotriva foametei, pirateriei sau a unor grupări teoriste precum radicala Al-Shabaab. Dar, în acelaşi timp, am văzut cum patria mea, Somaliland, a organizat a treia oară alegeri prezidenţiale libere, corecte şi cu o competiţie reală. Iar Etiopia a devenit una dintre economiile cu cea mai rapidă dezvoltare din lume, cu o creştere anuală a PIB-ului de 10,9% în 2010-2011, plasându-se în fruntea Africii şi rivalizând cu China. De altfel, Etiopia este una dintre puţinele ţări din lume cu şanse de a atinge Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului ale ONU la timp şi pe deplin în 2015.
Chiar şi în regiunea extinsă lucrurile încep să arate mai bine. Sudanul de Sud şi-a obţinut independenţa la urne în luna iulie, iar Uganda a descoperit noi mari zăcăminte de petrol şi gaze, care vor ajuta ţara să-şi dezvolte economia.
Toate aceste schimbări reflectă faptul că oamenii din Cornul Africii nu mai sunt dispuşi să fie victime ale destinului şi mediului fizic dur în care trăiesc. Din contră, sunt hotărâţi ca prin modernizare, investiţii şi o mai bună calitate a guvernării să dea o nouă formă acestui destin.
După decenii de duşmănii constante, oamenii şi naţiunile din Cornul Africii învaţă să coopereze şi să-şi armonizeze interesele. De exemplu, Somaliland şi Etiopia lucrează împreună la construcţia unei conducte pentru exportul de gaze din regiunea etiopiană Ogaden, cu promisiunea unor noi locuri de muncă şi venituri pentru oamenii dintr‑una din cele mai sărace şi mai puţin dezvoltate ale lumii.
Deşi avem de făcut şi vom face mult pentru a ne ajuta singuri, zona Cornului Africii ar putea încă profita de asistenţă internaţională. Dar comunitatea internaţională trebuie să facă mai mult decât să furnizeze alimente şi medicamente pentru victimele foametei şi secetei. Oricât de necesare ar fi şi acestea, avem nevoie de investiţii care să stimuleze creşterea, generând locuri de muncă pentru popoarele noastre şi dând lumii resurse şi produse. Asta înseamnă o prioritate în promovarea economiei de piaţă şi guvernării stabile, în dauna subvenţionării unor soluţii şi state eşuate.
Din nefericire, cel puţin în cazul Somaliland, acest lucru nu se întâmplă. De 20 de ani, de când ne‑am restabilit independenţa – în 1960 ne alăturasem voluntar Somalilandului Italian pentru a forma Somalia -, comunitatea internaţională a închis ochii la democraţia de succes pe care am construit-o. Şi mai ciudat, lumea pare că ne cere să abandonăm societatea paşnică şi tolerantă pe care am edificat-o şi să ne supunem controlului unui guvern oarecare – în măsura în care mai există vreunul – care să conducă (mai bine sau mai prost) din ruinele capitalei Mogadishu ce a mai rămas din Somalia.
Experimentul nostru democratic încununat de succes este ignorat şi din cauza unei hotărâri învechite luate acum jumătate de secol de Organizaţia Unităţii Africane, precursorul Uniunii Africane de azi. La vremea aceea, prăbuşirea imperiilor coloniale stârnise teama de rivalităţi tribale şi nenumărate războaie civile, iar OUA stabilise ca frontierele trasate de puterile imperiale să fie respectate pe vecie. Această tabuizare este şi azi sprijinită din rutină de mulţi lideri africani. Şi totuşi, secesiunea Eritreei de Eti-opia nu a dus la noi mişcări de secesiune în Africa. La fel, separarea paşnică şi sprijinită de comunitatea internaţională a Sudanului de Sud nu a generat noi apeluri la redesenarea frontierelor din Africa.
Un raport din 2005 al lui Patrick Mazimhaka, fost vicepreşedinte al UA, aruncă umbra grea a dubiului asupra aplicării respectivei hotărâri în cazul Somaliland. Aşa cum arăta Mazimhaka, uniunea dintre Somaliland şi Somalia din 1960, în urma retragerii puterilor coloniale britanice şi italiene, nu a fost niciodată formal ratificată. Dar acest raport a fost lăsat să se prăfuiască într-un sertar.
Aşadar, când ar trebui un popor să-şi poată declara independenţa recunoscută internaţional? Decizia palestinienilor de a merge cu cazul lor în faţa ONU a reactualizat această problemă. Dreptul internaţional nu ne ajută în elucidare; Curtea Internaţională de Justiţie a oferit doar indicii insuficiente.
Condiţiile de bază care – cred eu – ar trebui să conteze în final, şi pe care Somaliland le întruneşte, sunt următoarele:
Secesiunea nu ar trebui să rezulte dintr-o intervenţie străină, iar ştacheta pentru recunoaşterea secesiunii trebuie să fie una ridicată.
Independenţa ar trebui recunoscută doar dacă o majoritate clară (peste 50% plus un vot) s-a exprimat liber în favoarea ei, la modul ideal în cadrul unui referendum corect.
Tuturor minorităţilor trebuie să li se garanteze tratamentul decent.
Toate cele trei partide din Somaliland susţin cu fervoare independenţa, confirmată cu majoritate covârşitoare printr-un referendum în 2001. Deci nu se pune problema ca un clan sau o facţiune să impună restului independenţa. Dar, deşi Somaliland îşi consolidează zilnic democraţia, oamenii plătesc un preţ mare din cauza lipsei recunoaşterii internaţionale.
Fondurile alocate dezvoltării de Banca Mondială şi Uniunea Europeană se scurg în acea gaură neagră numită Somalia pur şi simplu pentru că acolo e guvernul recunoscut. Oamenii din Somaliland, aproape la fel de numeroşi ca cei din Somalia, sunt dezavantajaţi şi primesc doar o minusculă parte din sumele pe care Somalia le risipeşte invariabil.
Dreptatea cere ca situaţia să se schimbe. Interesul naţional al majorităţii puterilor lumii implică un Somaliland dispus şi capabil să asigure securitatea de-a lungul frontierelor sale şi în apele din largul coastelor sale. Oamenii noştri au voinţa. Dar, pentru a-l parafraza pe Winston Churchill, daţi-ne uneltele şi recunoaşterea internaţională ca să putem termina treaba.
Ahmed M. Mohamoud Silyano este Preşedintele Somalilandului. Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.org
