Poate ca, intr-o lume care se constituie din normalitati paradoxale, accidentul trebuie vazut ca un reper sau cel putin ca o re stabilire accidentala/minunata a ordinii lucrurilor, a unui firesc al lor.
Daca un mentor spiritual atat de daruit precum Sorin Dumitrescu nu a putut evita stingerea artistica a Catacombei, poate ca “arta crestinata” trebuia sa-si fi asumat, cu umilinta, conditia de noblete marginalizata si sa se retraga, intru lamurire, departe de aerul confuz si incarcat al “orasului cu 300 de biserici” (unul din numele “mitice” ale Bucurestilor).
La Mogosoaia, in cuhnia-chilie, Floarea Tutuianu “pune” iconurile sa ne vorbeasca duhovniceste intr-o insiruire de tablouri ce iti evoca spontan metaniile Ð materie care se intrupeaza iar si iar, menita, in cele din urma, sa te faca “loc al revelatiei”. Spatiul expozitiei, frust, uman si departe, este de o singuratate buna. Este multa lumina, mult aur (semn al rabdarii “pe cale”? semn al desavarsirii?) in cele de trei ori cate 7 semne punctuale ale “spatelui lui Dumnezeu”, dar totul pare, la un loc, un fel de regret nerostit pentru putinatatea timpului, a sufletului, a fiintarii persoanei, iute amintitor de blagianul “Dati-mi un trup, voi, muntilor…” Ai putea crede, privind pestele-simbol din “fotograme”, ca ti se deruleaza, in fata ochilor, o mare chemare la ospatul credintei-imagine, caci fiecare lucrare figurata este, intr-un anume fel, o patera pe care pestele-acrostih ti se ofera, ti se daruieste. Sau, privit in naturalitatea lui atemporala, acela poate fi pestele pe care il gusta Iisus dupa Inviere, descoperindu-se pe Sine, vestind noul inceput – ca si in icoana, si in aceste abstractii ale viului timpul calatoreste inspre si dinspre noi, inspre si dinspre Dumnezeu.
Paradoxul intern al ansamblului este ca, desi stilizat si decorativ, el “murmura” Ð semnul, egal cu sine in grafia lui, pluteste intotdeauna intr-o materie care palpita, tresalta, ca si cum ar avea dorinta, dar nu si puterea de a rosti numele abia banuit al Celui ce este (fapt ca participam la o expozitie “de suflet” sta marturie animalul-peste care, colat si descarnat, este cel mai slab dintre semnele vizuale expuse).
Chiar si literele, naiv inscriptionate, sfarsesc a ne evoca, prin putina lor adecvare, fortata, gen “cuvantul caine nu musca”, (ne)credinta ca indice al umanitatii, marturie linistita care vrea sa spuna ca nu obiectul credintei este covarsitor, cat mai ales credinta in ea insasi Ð nu este Dumnezeu acela pe care ti-l poti imagina. De aici privirea indirecta, piezisa, care ascunde/dezvaluie mult mai multe posibilitati decat spiritul tranzactional, cuceritor, dezgolitor, bazat pe obiectivitatea comuna, cea atat de discutabila. Si tot pentru aceasta, poate, serializarea infim diferentiata a tablourilor: a repeta ritualic este un gest de vointa, dar si de neputinta; si tot de marturie a lipsei de putere asumate tine si iluzia chipului numit prin parte, a aceluiasi chip, iar si iar incremenit, ca si cum ai dori sa-i confisti viata. Dar el ne scapa, pentru a ne lasa sansa unui tipar pe masura puterilor noastre…
