Regizor, scenarist, producator, accidental director al Televiziunii Romane, Tudor Giurgiu are in aceasta perioada grija organizarii Festivalului International de Film Transilvania, dar si bucuria de a vedea la Cannes un film drag lui, "Cenusa si sange". Despre acest film si ce inseamna TIFF pentru el, dar si in peisajul cinematografic romanesc, ne vorbeste chiar Tudor Giurgiu.
Carte de vizita
Nume: Tudor Giurgiu
Studii: Academia de Teatru si Film, Sectia Regie Film
Activitate: Initiator si director al Festivalului International de Film Transilvania; coproducator "Cenusa si sange", producator "Katalin Varga"; scenarist si regizor "Legaturi bolnavicioase"; regizor "Nunti, muzici si casete video"
Ocupatie: regizor, scenarist, producator
Referindu-se la TIFF, Tudor Ghirgiu considera ca cel mai placut lucru pe care-l poti experimenta este sa pornesti de la un plan si sa ajungi la o alta dezvoltare, in care oamenii au softuri specializate, in care oamenii nici nu se mai cunosc intre ei.
Cum priviti acum, la a opta editie, Festivalul International de Film Transilvania – TIFF -, printre initiatorii caruia v-ati aflat? Ce satisfactii v-a adus acest proiect?
TG: La inceput a fost un gand nebun al meu si al catorva colegi. Lumea din Romania, obisnuita cu ideea ca in general lucrurile ies prost si ca daca ai initiativa in mod sigur fie este o chestie necurata, fie n-are cum sa-ti iasa, nu ne-a dat prea multe sanse de reusita. Tin minte ca erau foarte multi oameni care priveau ironic gandurile noastre de a face un festival mare in Romania. Acum este foarte placut si am aceasta satisfactie ca an de an sa vezi cum "copilul" tau, ceea ce ai avut tu in cap, a crescut atat de mare incat iti iese total de sub control. Festivalul a ajuns o institutie foarte mare – 160 de oameni care lucreaza in echipa, pe langa multi altii, voluntari. Deja am ajuns sa nu ne mai cunoastem intre noi. Vin oaspeti din strainatate pe care nici nu apuci sa-i cunosti, cu atat mai mult sa ai cu ei acel tete-a-tete. Lucrul cel mai important insa este ca el s-a asezat foarte bine in viata Clujului, publicul de acolo, si nu numai, venind in numar mare la filme – sunt multe filme si proiectii care se tin cu casa inchisa. Succesul acesta trebuie bine gestionat pentru ca este intotdeauna riscant sa vrei sa faci mai mult decat poti si decat infrastructura iti permite. In momentul de fata sunt multe de facut la acest capitol in Cluj.
De ce ati ales Clujul si nu Capitala, de exemplu, pentru a fi gazda acestui festival?
TG: Recunosc ca, pe undeva, a fost si un motiv personal. M-am nascut si am crescut pana la 18 ani in Cluj, si ma leaga multe lucruri de zona. Dar motivul fundamental a fost ca in 2001 am vazut o statistica – ce s-a repetat an de an cu aceleasi rezultate – in care Clujul era orasul din tara cu cel mai mare numar de spectatori de film.
Credeti ca proiectele aplicate in comunitati locale, mai mici, au mai mari sanse de reusita?
TG: Sigur, am umblat mult si am vazut acest lucru. Exista, desigur, festivaluri mari, cum este cel de la Berlin sau Londra, dar sunt altele, organizate in orase mici, unde vezi cum traieste lumea in jurul acelui festival. Si nu cred ca este deloc intamplator ca si in Romania doua festivaluri importante, unul de teatru si unul de film, au loc in orase precum Sibiul si Clujul.
Care sunt criteriile de selectie pentru filmele prezentate la TIFF?
TG: Cel mai bine ar putea vorbi despre ele colegul meu, Mihai Chirilov, care se acupa de acest lucru an de an. In general, are in vedere o programare si o selectie curajoase. Sunt titluri de filme care nu au trecut neobservate prin festivalurile la care au participat, in sensul ca sunt filme care provoaca, care nu sunt cuminti, care agita un pic constiinta si te misca pe tine ca spectator. Apoi, incercam sa gasim regizori noi, oameni care sunt la primul sau al doilea film si cred ca se poate vedea in acelasi an la Cluj si filme de actiune si filme pentru copii si filme din Coreea de Sud si filme de autor. Este o programare foarte eclectica.
Avem regizori tineri recunoscuti, filme recompensate cu diverse premii si apreciate de critica de specialitate. Si totusi, la filmele romanesti nu prea se inghesuie spectatorii. Ce nu functioneaza?
TG: Nu functioneaza in primul rand partea de infrastructura, partea de sali, de distributie. Degeaba ai filme bune, degeaba ai luat premii, pentru ca Romania este un dezastru absolut, dupa 20 de ani de nepasare, indolenta si de lipsa totala de viziune si de orientare in ceea ce priveste destinul salilor de cinema. Au fost oameni care au crezut ca trebuie sa tina salile sub mana si sa nu privatizeze. Or, rezultatul a fost ca statul, care e in general cel mai prost administrator, si-a batut joc de aceste sali, unele s-au transformat in cazinouri carciumi etc. Lucrul cel mai trist este ca in momentul de fata oamenii si-au pierdut obiceiul de a merge la film. Este mult mai comod sa privesti la televizor. Pentru multii dintre copiii din ziua de azi filmul este acel ceva la care te uiti la computer si nu intr-o sala de cinema. Lucrul acesta va naste mari probleme. Din pacate, la noi, celelalte filme, care ar trebui sa contrabalanseze sunt niste catastrofe, mizerabile. Treptat, sentimentul de neincredere pentru tipul acesta de filme a devenit major. E mult mai simplu sa vezi un film american care te binedispune, nu-ti pune probleme.
Poate ca trebuie sa vina o alta generatie de regizori, care sa nu mai aiba atat de acut memoria a ceea ce s-a intamplat?
TG: Nu, nu cred ca trebuie sa vina o noua generatie de regizori. Trebuie sa vina, de fapt, un pluton de generali care sa conduca Ministerul Culturii si Cinematografia, sa ia taurul de coarne si sa rezolve chestiunea. O chestiune de infrastructura. Fie investeste in sali de cinema – daca se considera ca este nevoie, poate ca e mai important sa construim 800 de biserici, e si aceasta o dimensiune culturala importanta! Poate ca e bine sa construim sali de sport, e foarte important. Sigur ca, pe de alta parte, nu poti sa ignori ca intr-o tara care abia daca are cateva spitale decente pentru copii, noi discutam de sali de cinema!
Ce rol joaca CNC-ul in acest cerc vicios?
TG: Ar trebui sa joace rolul unui spargator de gheata, al unui crucisator, al unei organizatii care sa fie vocala, prezenta si care sa se inhame la o lupta cu mentalitatile, cu politicienii si sa deschida niste minti. Din pacate, CNC-ul prefera un loc mult mai caldut pe tabla asta de sah, or, in momentul in care nu-ti propui mize mari si nu te lupti, atunci ramanem sa ne bucuram pentru faptul ca exista colegi care obtin premii si sa ne consolam cu faptul ca suntem incapabili sa generam miscari si mutatii fundamentale.
Cum se stabilesc criteriile de selectie pentru subventionarea filmelor?
TG: Sunt rezultatul unor discutii care s-au purtat ani de zile intre reprezentantii breslei – si eu am participat la multe discutii. Evident ca nu este formula perfecta si evident ca daca intrebam zece oameni vor exista zece pareri diferite fata de acelasi fapt de viata ori fata de aceeasi realitate. Important cred ca este sa existe mai mult bun simt la nivelul tuturor celor implicati, pentru ca, fundamental, oricate idei ai pune, judecata va fi una subiectiva. In Danemarca sunt doua persoane care decid asupra acestor lucruri. La noi sunt oameni multi si un intreg circ. Fundamental, tot la nivel subiectiv ajungi. Ceea ce enerveaza pe toata lumea e cantitatea de gunoi cinematografic carre se face periodic si pe care se dau bani foarte multi. Si nimeni nu raspunde cumva pentru faptul ca exista aceste filme facute de regizori care, intamplator, continua sa le faca in lant. Si acest lucru e foarte frustrant, in special pentru spectatori.
Ce v-a indemnat sa schimbati rolul strict de regizor pe cel de producator si sa va faceti o casa de productie?
TG: Gandul acesta a aparut de mult, undeva prin ‘94, dar s-a concretizat cam acum zece ani. Cred ca institutia producatorului a lipsit multi ani din filmul romanesc si nici acum nu este bine asezata. Cred ca Romania a trait prea mult in ideea ca regizorul este demiurgul, creatorul suprem. In timp ce in sistemul normal producatorul este in centru pentru ca el alege subiectul, cauta regizorul, aduna bani de la diverse entitati. Nu existau acum zece ani prea multi producatori sau daca existau nu se bucurau de increderea mea si m-am gandit ca n-ar fi rau sa perseverez in directia asta si cred ca acum este un moment cand trebuie sa decid spre ce sa-mi canalizez energiile si eforturile, spre regie sau spre productie. Inca nu m-am decis.
Spuneti-mi cateva dintre cele mai dragi proiecte in calitate de producator.
TG: Ultimul film coprodus de noi cu niste francezi, regizat de Fanny Ardant, este "Cenusa si sange". A fost o mare bucurie sa lucram in aceasta echipa si pe un scenariu foarte frumos. Colaborarea cu Fanny Ardant a fost extraordinara. Un proiect care imi este foarte drag este un film care a luat anul acesta la Berlin un Urs de Argint, "Katalin Varga", un film cu o poveste foarte ciudata: filmat in Romania, regizat de un englez, lucrat cu actori romani de etnie maghiara, facut fara nici un ban de la autoritati. Desi contabila imi spunea ca sunt nebun, l-am terminat. Apoi a fost ca intr-o poveste frumoasa. Filmul a fost cumparat de o mare companie franceza pentru distributie internationala, a ajuns si la Berlin in competitie, a luat si un premiu, e vandut in zece tari, a mai luat un premiu in Danemarca, deci a fost o poveste fericita ce arata totusi ca si in acest domeniu se intampla povesti frumoase, nu numai blaturi.
Ce proiecte aveti in derulare?
TG: Proiectul major este sa facem Festivalul Transilvania sa iasa cat mai bine – la Cluj si apoi cele doua actiuni post TIFF, la Sibiu si Bucuresti. Apoi, lucrurile importante tin de producerea a doua filme de lungmetraj: filmul de debut al regizorului de teatru Silviu Purcarete, "Undeva la Palilula", si filmul lui Dan Chisu, "Ursul", doua filme cu povesti speciale, foarte frumoase. Sunt curios sa trec prin aceasta experienta, pentru ca orice film e o lucrare in care intri cu mare energie, entuziasm si speri sa ti-l pastrezi pana la final. In paralel, incerc sa termin un scenariu de lungmetraj pe care as vrea sa-l regizez eu. O poveste mai complicata, ce necesita o ampla domentare, despre un fapt real petrecut in Romania la inceputul anilor 2000.
Cum ati dori sa arate lumea in care va creste copilul dumneavoastra?
TG: Cu siguranta va fi o lume putin mai normala, dar ce mi-a venit in minte zilele acestea apropos de aspectul viitorului lui este ca as vrea sa traiasca intr-o lume plina de autostrazi.
