Oamenii isi construiesc diferitele memorii ale trecutului in forme si prin practici culturale prin care transmit orientat acest trecut. Unele culturi au transmis trecutul constient, prin intermediul textelor scrise, altele au preferat traditiile orale. Mai sunt si altele care au preferat sa comunice idei religioase ori conceptii cosmologice, precum in budism si hinduism. Dar toate culturile, explicit sau nu, au gasit modalitati de a oferi o intelegere proprie a trecutului lor, apeland la mijloace formale sau informale, prin institutii si organizatii, ritualuri comunitare si structuri distincte. In acest fel, ele au negociat, produs si reprodus cultura chiar in procesul exprimarii ei. Asa considera Candice Goucher, Charles LeGuin si Linda Walton intr-o carte publicata exact cu zece ani in urma, iar consideratiile lor sunt rezonabile, fiind intemeiate pe studiul comparat al multiplelor culturi ale lumii.
Tocmai de aceea, gandindu-ma la raporturile culturii romanesti cu trecutul si memoria, cred ca ele dezvaluie o pozitionare care, oricum am explica-o, apare ca ezitanta. Cultura noastra scrisa, cu o vechime de secole, a ramas si ramane in continuare, in buna masura, numai partial reprezentativa pentru entitatea care este poporul roman. Astazi inca, in chiar aceasta zi, retelele de distribuire a presei nu penetreaza lumea satelor, dupa cum nici cartile nu ajung acolo in vreo librarie, ci – aleatoriu – in magazine cu profil compozit si de un interes pragmatic, ori in sucursalele rurale ale bibliotecilor judetene. Or, nu trebuie uitat ca Romania rurala dominanta masiv in epoca interbelica, chiar si acum, la jumatate de secol de la industrializarea care a insemnat si modernizarea oraselor si infuzarea lor cu noi straturi de populatie, ramane, cam 50%, o Romanie de sate. Ce se intampla cu locuitorii de la tara din punct de vedere cultural se vede prin voga manelelor, a culturii etno si a formelor de folclor contaminat de efectele globalizarii, care dau coloratura subculturii de mahala, periferie, ba chiar de maidan, inlocuind jocul duminical cu mersul la disco.
Aceasta spune mult despre raporturile romanilor cu istoria si despre tipul si calitatea memoriei – a memoriilor lor concurente. Eternitatea s-a nascut la sate, pentru Blaga, in forma iesirii voluntare din istorie si prin refugierea in forme culturale sintetice, abstrase de la detaliul concret, repliate inspre situatii arhetipale si relativizari crestin-rasaritene. Cei o mie de ani de tacere romaneasca diagnosticati de Cioran se pot dovedi o exagerare, fiind dublati de o cultura scrisa de circulatie restransa, elitara, dar pot fi socotiti si ca o realitate, pentru ravna cu care scriitura originala si marturisirea experientelor istorice proprii s-au resorbit in obscuritate ori laconism. Raspandirea culturii scrise cu ajutorul talmacirilor calvine, maghiare din cartile sfinte si prin efortul unor tipografi sud-est europeni, apoi construirea unei culturi scrise de tip occidental pot fi astfel intelese si ca o polemica implicita cu modelul oralitatii sau al excelentei nonverbale (joc, arhitectura taraneasca si arte decorative traditionale). Iar continuarea acestei confruntari – ce dobandea forme de un dramatism abia sublimat in opera lui Creanga – se vede cu ochiul liber inca de oricine este dispus si pregatit sa o observe.
O forma oarecum neasteptata pe care o imbraca acest conflict intre doua mentalitati concurente de secole, cea iliterata si cea literata, este, in anii din urma, batalia pentru publicarea dosarelor fostei Securitati. A trecut momentul nodal al doborarii dictaturii cand, sa fi vrut cineva, slujbasii fideli ai regimului prabusit puteau fi judecati si pusi sa plateasca pentru faptele lor abuzive. Dar, desi la optsprezece ani distanta de acele momente, ceea ce s-ar dori de catre adeptii remodelarii memoriei colective prin apel la litera dosarelor (si de catre cei ce vor rescrierea istoriei prin confruntarea consemnarilor pe hartie cu memoria vie a martorilor) ar fi numai satisfacerea exigentelor etice ale unei comunitati si revizitarea activa, creatoare si responsabila civic a trecutului recent, opozitia surda, dar persistenta ce se intampina ramane redutabila.
CNSAS a fost de la inceputurile sale un organism conceput ca un teren de confruntare a fortelor politice divergente. Dar a fost si ringul in care isi masurau fortele iubitorii de istorie si memorie vie cu adeptii tacerilor esopice. Nu spun ca toti sunt in slujba raului. Poate ca cei care doresc anihilarea acestei institutii au convingerea sincera ca arderea marturiilor trecutului, falsificarea lor, punerea sub obroc, interzicerea accesului la ele cu orice pret salveaza natiunea de mari rele. si totusi: "Refularea amintirilor despre un trecut extrem de complicat, cu atatea destine distruse si atatea suferinte, nu poate servi decat celor care detesta transparenta. "Intre amnezie si surplusul de memorie, consider ca acesta din urma este binefacator si constructiv." (Vl. Tismaneanu)
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
