Tradiţii de Anul Nou în Ardeal

Varietatea obiceiurilor de la cumpăna dintre ani este impresionantă şi reflectă istoria complicată a acestei părţi a României.

Trecerea în Anul Nou este prilej pentru oficierea mai multor ritualuri, a căror semnificaţie zace ascunsă în vechi tradiţii precreştine. Unele dintre aceste obiceiuri au rolul de purificare, iar altele au rolul de a asigura trecerea într-un an nou prosper. Există urări care duc cu gândul către incantaţii adresate vechilor zeităţi ale agriculturii. Însă, în cele mai multe dintre comunităţi, semnificaţia religioasă a acestor tradiţii a fost pierdută în negura vremurilor, iar pentru oameni mult mai importantă din punct de vedere spiritual este ziua Sfântului Vasile cel Mare, celebrată în data de 1 ianuarie. Părinte al monahismului oriental, Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai iubiţi ierarhi ridicaţi la cinstea altarelor, venerat deopotrivă în Biserica Ortodoxă şi în cea Catolică.

Pluguşor păgân

La fel ca de Crăciun, Anul Nou este prilej de a colinda casele prietenilor. Spre deosebire de Crăciun, unde colindele aduc vestea cea bună a Naşterii Domnului, urările Anul Nou se referă la un an prosper, pentru comunităţile de agricultori. De aceea, Pluguşorul este cea mai răspândită tradiţie. Pe Valea Mureşului, sunt frecvente urările de tipul „Câte paie pe casă / Atâţia galbeni pe masă. / Câte pietre la fântână / Atâtea oale cu smântână”. Alte urări amintesc de colonizarea Daciei de către romani, în timpul împăratului Traian. „S-a sculat mai an / Bădia Traian…”. Asocierea împăratului roman cu Pluguşorul nu este deloc întâmplătoare. Şi asta pentru că ritualul întemeierii unui nou oraş roman cuprindea trasarea perimetrului sacru al aşezării cu ajutorul unui… plug.

Probabil, cel care a delimitat în acest fel locul sacru al viitoarei metropole romane din Dacia, Ulpia Traiana Sarmisegetuza a fost chiar împăratul Traian, în calitate de Pontifex Maximus. Pluguşorul românesc are şi rolul unui ritual de purificare, pentru că zgomotele pe care le fac cei care pocnesc din biciuri împletite din cânepă, cei care agită talăngi sau cei care mânuiesc buhaiul, un dispozitiv care imită mugetul vitelor, au darul de a speria şi de a alunga spiritele rele. O altă tradiţie importantă este reprezentată de Sorcovă. Aceasta este confecţio­nată dintr-o ramură înverzită şi înflorită. Purtătorii ei au rolul de a vesti renaşterea Naturii şi apropierea începutului unui nou an agricol. Există numeroase controverse legate de originea acestui rit indo-europeni. Unii etnologi susţin originea romană, alţii preferă varianta dacică, însă sunt şi voci care spun că tradiţia ar avea rădăcini slave. Sorcovitorii, de obicei copii, urează sănătate şi prosperitate gazdelor. Versurile lor amintesc de comu­nităţile de meşteşugari din Antichitate.

Capra sau turca

Există şi alte obiceiuri, mai exotice, care amintesc de comunităţile de păstori. Unul dintre ele este capra sau turca, asemănătoare cu tradiţiile asiatice care implică rituri în care oamenii utilizează măşti ale dragonilor. „Capra este formată dintr-un clonţ de lemn, pictat, asemănător cu botul unui ţap, care are o parte mobilă, care este acţionată de un mecanism acţionat prin tragere de o sfoară sau de o curea şi care se loveşte cu zgomot de cealaltă bucată de lemn. Apoi, este o bucată de blană de iepure sau de căprioară şi nişte lipideie sau cuverturi, pe care sunt cusuţi clopoţei, panglici ori bentiţe colorate. În grupul de oameni care vine cu capra se mai află  un cântăreţ din fluier şi pe muzica acestuia dansează cel care se ascunde sub cuverturi şi joacă rolul caprei. Cei care vin cu turca îndeplinesc un ritual de fertilitate pentru turmele proprietarului”, spune etnologul Paul Roşca.