Cineva spunea acum catva timp ca-n paginile volumului „Pacatul impotriva spiritului” de Ioan Petru Culianu se ascunde secretul mortii sale. Asa este, chiar daca nu vom gasi aici si numele ucigasului sau al comanditarilor oribilei crime din ziua de 21 mai 1991. La 41 de ani, una dintre cele mai stralucite minti pe care Romania le daduse lumii era aruncata in bezna mortii. Ioan Petru Culianu era profesor de istorie a religiilor la University of Chicago, dupa ce fusese profesor la mari universitati din Italia si Olanda.
„Pacatul impotriva spiritului”, carte aparuta in saptamanile din urma in seria de autor pe care Editura Polirom i-o dedica lui Ioan Petru Culianu, in coordonarea Terezei Culianu-Petrescu, aduna intre coperti opera publicistica a tanarului savant, articolele sale de atitudine civica publicate in periodicul new-yorkez „Lumea libera”, in anul 1990. Foarte dur si lucid in fata realitatilor romanesti de final de dictatura si inceput de altceva cu (cam) aceleasi personaje, Ioan Petru Culianu are si naivitatea ca la noi „bunul simt va ajunge, de indata ce populatia Romaniei isi va exprima vointa de a fi guvernata democratic”, astfel incat sa nu fie „nevoie de o "clasa" anume care sa conduca procesul democratic”. La mai bine de 15 ani de la aceasta profetie, ea nu s-a implinit. Din pozitia de inalta spiritualitate si rationalitate, tanarul savant acorda cu prea multa generozitate o clauza de superioritate semenilor sai din tara pe care o parasise de aproape 20 de ani.
Autor al unor carti de proza fantastica, precum si specialist in fantastic si-n zonele de umbra ale spiritului, Ioan Petru Culianu isi exercita fantezia asupra personajelor Nicolae Ceausescu si Ion Iliescu, imaginandu-si o intalnire intre cei doi, care se inteleg de minune, in partea intai a „Dialogului mortilor”. In schimb, „Interventia zorabilor in Jormania” e o pura ucronie cu transparente romanesti intentionate si controlate, cu doze de grotesc suficiente pentru a ne intreba „in ce lume ne-a fost dat sa traim”. Necrutatoare sunt observatiile tanarului savant, deloc rupt de realitate, cu privire la moartea pe care a instalat-o comunismul in viata culturala si politica romaneasca, nu fara a sublinia prelungirile post-decembriste ale fenomenului in mentalitati si realitati. „Pecetea mortii se numeste la unii "patriotism", la altii "traditii", in Romania ea n-are nume, dar este minciuna organizata, moarte spirituala”, conchide Ioan Petru Culianu in textul care da titlul cartii. Mult-laudatele servicii secrete (intelligence) cu „profesionalismul” lor cu tot ii inspira autorului „Pacatului impotriva spiritului” doua articole cu un titlu care spune totul: „Cea mai proasta inteligenta”. Ioan Petru Culianu ii recunoaste pe intelectualii care s-au smuls mortii spirituale, ramanand in Romania ceausista din care el evadase: cele doua scrisori catre Andrei Plesu sunt exemplare.
Sa nu se creada ca „Pacatul impotriva spiritului” e un volum de articole strict pe teme perisabile, la urma-urmei, ale zilei in politica. „Umberto Eco si Biblioteca din Alexandria”, „Inchizitia? Cel mai bun tribunal din lume”, „Francois Furet si Revolutia franceza” sau „Grandoarea si mizeriile structuralismului” sunt pagini antologice ale istoriei si prezentului. Dar Ioan Petru Culianu trimite la vastele si profundele sale cunostinte si atunci cand se exprima, simplu in aparenta, despre mizeriile politicii contemporane.
Finalul cartii aduna cateva interviuri acordate de tanarul savant si scriitor in Italia si Romania, precum si un impresionant capitol „In memoriam”, unde semneaza: Serban Anghelescu, Dana Sismanian, Radu Portocala, Dan Laurentiu, Dorin Tudoran si Vladimir Tismaneanu.
N-am gasit in paginile acestei carti admirabile dezlegarea misterului mortii lui Ioan Petru Culianu, pur si simplu pentru ca n-am reusit sa ma transpun din inaltul registru al spiritului sau in cel al intunecatei „Celei mai proaste inteligente”.
