Devine din ce in ce mai greu sa recomanzi un spectacol de teatru. Motivul este foarte simplu: cele mai multe productii sunt incropite, anoste, neasumate si, poate cel mai grav, total inutile.
In ce consta, de fapt, aceasta inutilitate? In lipsa de adecvare la un timp prezent care sa fie teatralizat, adica transformat in spectacol capabil sa spuna ceva despre lumea in care traim. Majoritatea spectacolelor sufera de autism. Toata lumea vorbeste despre aici si acum, dar foarte putini constientizeaza ce inseamna aceste notiuni si ce presupun ele. E vorba, in primul rand, de a trece prin corpul spectacolului timpul si spatiul tau, de a-l face puternic activ si pentru ceilalti.
Teatrul a devenit un fenomen de club privat pe multi bani publici. Problema nu e, pana la urma, ca se cheltuiesc acesti bani pe o montare, ci ca acea montare – cazul Chicago, de exemplu, dar mai sunt numeroase altele – nu spune absolut nimic. Ca e desprinsa de context si ca nu are nici un fel de relevanta. Pentru cine vorbim si cu cine vorbim?
Teatrele se lauda cu faptul ca joaca cu casa inchisa si ca spectatorii aplauda in picioare, ceea ce e cu totul nesemnificativ atata timp cat ridicatul in picioare a devenit un reflex de turma care nu spune absolut nimic. Se aplauda frenetic la cele mai mari ineptii.
Spectatorul roman e extrem de tolerant si cuminte. Am vazut foarte rar oameni iesind furiosi de la un spectacol.
Vad insa, aprope mereu, fete blege, cu ochii pe jumatate inchisi, care privesc inert montari foarte slabe. Reactia de amendare a unui spectacol atunci cand valoarea lui lasa de dorit e foarte putin activa, iar aprecierile functioneaza dupa criterii obscure. Ce vrea publicul? Cate teatre si-au testat profesionist publicul in asa fel incat sa fie in stare sa spuna ce isi doresc? Cum se poate produce o alternativa chiar in spatiul institutiei? Teatrele cu doua sali ar trebui sa aiba un program coerent macar pentru una dintre ele, sa se stie ca in acea sala se pot vedea trei stagiuni doar spectacole pe texte contemporane romanesti, spaniole etc. Importante sunt directia si mentinerea ei mai mult de un an. Ca sa nu mai vorbesc de impunerea ei intr-un timp mai lung sau mai scurt. Dar pentru asta trebuie sa vrei sa urmaresti ceva, sa-ti propui sa creezi un areal de prospectie care sa acopere zone de analiza mult mai vaste. Gandirea scurta ii face si pe directorii de teatru sa nu-si asume proiecte consistente. In afara de Teatrul Foarte Mic, nici un alt teatru cu doua sali nu a reusit sa dea uneia dintre ele un profil clar, de durata si cu impact.
Rezultatul este ca aproape toate spectacolele de la Foarte Mic merita vazute. Ele insele au o marca identitara clara. Vorbesc despre o Romanie abulica, despre nostalgii care dor si iluzii topite, despre incantatiile mediatice toxice, pe scurt despre o lume care ne este familiara.
Asa cum la fel de familiar ne devine spatiul din jur, Bucurestiul fragil si pestrit, Bucurestiul care se holbeaza la noi in cel mai recent spectacol regizat de Gianina Carbunariu la Foarte Mic, "Sado Maso Blues Bar". Regizoarea a ales sa tracteze urbanul intr-o montare – textul e scris de Maria Manolescu – in care doi tineri vor sa faca o afacere locativa, mai exact vor sa infiinteze un bar sado-maso. Autoritatea dejucata abil, spectacolul strazii infiltrat in lumea gonflabila de pe scena, implicarea mediata de ceea ce vezi ca se intampla in spatele vitrinei care desparte teatrul de asfalt sunt punctele tari ale lui "Sado Maso Blues Bar". Un spectacol care e aici si acum.
"Sado Maso Blues Bar", Teatrul Foarte Mic, de Maria Manolescu, regia: Gianina Carbunariu, cu: Virgil Aioanei, Rolando Matsangos, Adrian Anghel
