Nu cred ca sunt politicieni dispusi sa regrete Punctul 8 de la Timisoara pe care l-au respins in corpore in 1990. Nu sunt atat de naivi incat sa spuna „Am gresit, imi pare rau” dupa ce totul a fost pus la cale impreuna cu colegii nomenclaturisti pentru a le merge la fel de bine precum in comunism. Daca atunci ar fi fost trecuti prin sita moralitatii, si era posibil daca nomenclatura comunisto-securista nu bloca initiativa societatii civile, de CNSAS s-ar fi putut vorbi astazi ca despre o simpla institutie unde se verifica arhive si se fac studii istorice pentru reviste de specialitate. Ceausistii au stiut insa ce vor, ce trebuie facut, cum sa franeze democratia si, mai grav, in ce mod sa-si ascunda trecutul de care, sa o spunem p-aia dreapta, nu s-au dezis niciodata. Nici acum nu dau inapoi dupa ce opiniei publice i se ofera dovezi cu privire la colaborarea intr-un fel sau altul a unor politicieni cu directiile fostei Securitati comuniste. Politicienii deconspirati, aia care sunt, sau cei nominalizati pentru verificare se chinuie sa demonstreze ca nu au fost informatori, turnatori si ca nu au semnat angajamente pentru a face politie politica nu pentru ca le-ar fi rusine de cei din jurul lor, cat pentru a nu pierde privilegiile de care s-au bucurat in toti acesti ani. Aici este buba. Din acest motiv, nici un lider de partid, indiferent ca se afla la putere sau in opozitie, nu s-a gandit insa sa-i traga de urechi pe cei vizati in articolele de presa in urma cercetarii unor dosare. Eventual sa-i cheme la ordine in cancelaria partidului pentru a da socoteala vizavi de acuzatiile ce li se aduc. Dovezi sunt, martori se puteu gasi, mai trebuia doar vointa politica.
S-a considerat insa ca nu este cazul sau ca nu merita efortul, politicienii asupra carora exista suspiciuni fiind incurajati sa mearga mai departe fara sa priveasca in urma. In unele cazuri, nu putine la numar, s-a facut front comun cu „oamenii” fostei Securitati dintr-un interes ocult ce nu mai trebuie argumentat. Nenorocirea este ca trecutul acestora a fost ascuns mult timp prin „metode specifice” cu aprobarea fostilor sefi de stat, care puteau decide la vremea respectiva declasificarea arhivelor principalelor servicii secrete si ale altor institutii importante. Daca lustratia era incurajata si sprijinita asa cum a dorit societatea civila, iar deconspirarea era considerata un imperativ indispensabil interesului national, este putin probabil ca s-ar fi ajuns la aceasta stare de senzatie si confuzie din prezent, cand peste tot se vorbeste de securisti si Securitate.
„Surprizele” legate de deconspirarea unor oameni politici au intors pe dos toate mediile, incat ai senzatia ca fiecare parte implicata urmareste doar sa alimenteze spectacolul cu informatori mici si mari, dupa caz. In prezent se da o lupta intre institutia democratiei si institutia politiei politice care, iata, creste in intensitate si arie de manifestare. Unii cer o deconspirare totala, pana la capat, altii reclama decizia desecretizarii arhivelor. Sunt si voci care spun ca „taierea capetelor” ar fi o solutie normala. Cert este ca nimeni nu recunoaste ca a turnat. Nici atunci cand membrii Colegiului se pronunta, precum in „cazul Felix”, confirmand ca este vorba intr-adevar de un caz de politie politica, Voiculescu, poate cel mai elocvent exemplu, nu se considera vinovat. Mai mult, ameninta CNSAS ca-l va reclama la CEDO. Unde in alta parte? Prin urmare, ne paste un mare pericol. Riscul consta din faptul de a bagateliza, din diferite pretexte, un demers capital pentru intarirea moralitatii unui popor dornic sa intre in Europa. Caderea in derizoriu ar putea compromite misiunea CNSAS. De acest lucru vor profita „Felix” si toti colegii turnatori. „Taierea capetelor” va fi in atari conditii la Pastele cailor, adica niciodata.
