Una din marile surprize pe care le-am avut in 1987, cand am ajuns in Franta si am obtinut azil politic, a fost aceea de a descoperi ca in tara drepturilor omului se refugiau si indivizi care doreau de fapt distrugerea democratiilor occidentale. In naivitatea mea, initial am crezut ca toti cei care cereau azil politic erau victime ale totalitarismului si ca, in mod natural, aveau drept ideal libertatea si democratia. Cu stupoare am descoperit insa, foarte repede, ca printre „fratii” mei de azil se aflau si un numar stupefiant de maoisti, trotkisti si comunisti, ca sa nu mai vorbim de islamistii radicali.
Am locuit, imediat dupa instalarea mea in Franta, intr-un loc minunat, este vorba de cetatea universitara din sudul Parisului, unde se aflau mii de studenti si doctoranzi din toata lumea. Un spatiu de intersectie a tuturor ideilor si a tuturor sperantelor… In fiecare zi, cand mergeam la cantina universitara situata in pavilionul central, treceam printre doua siruri de standuri improvizate pe care militanti din America Latina expuneau operele lui Marx si Engels, literatura de propaganda communista si maoista, brosuri de initiere in trotkism si revolta urbana, si asa mai departe. Foarte activi erau in special simpatizantii miscarii maoiste peruviene „Cararea luminoasa”, care luase calea guerilei in Peru, dupa ce se separase de Partidul Comunist Peruvian.
Marturisesc ca am fost multa vreme nu numai dezorientat, dar si putin rusinat, chiar trist, admirand tot acest peisaj propagandistic destul de agresiv. Eu, care tocmai scapasem de comunism, eram pus in situatia de a contempla zilnic in Franta spectacolul prozelitismului in favoarea „idealurilor” comuniste. Din cand in cand mai dialogam cu cate un student sud-american. „Dialogam” este insa mult spus, mai mult ascultam cu stupoare cum vorbea despre necesitatea luptei de clasa si instaurarea dictaturii proletariatului pretutindeni pe planeta.
Printre „colegii” mei de azil politic se aflau insa si islamisti radicali care doreau instaurarea statului islamic pe planeta. Acestia faceau propaganda cu publicatii in araba si in franceza, expunand pe standurile lor Coranul, precum si casete inregistrate cu predicile unor imami deveniti purtatorii de cuvant ai luptei impotriva Occidentului, a capitalismului, a ateismului, a democratiei si in general impotriva tuturor valorilor occidentale.
In ce-i priveste pe „refugiatii” de extrema stanga, intr-un fel nu e de mirare ca se simteau in Franta ca pestele in apa. Miscarile de extrema stanga sunt numeroase si in plina expansiune in Franta, iar cultul pentru Che Guevara si Fidel Castro continua sa se dezvolte. Mai ciudat este insa faptul ca in ultimii 30 sau 40 de ani numeroase tari occidentale, Franta, Anglia, Germania, Olanda, au primit fara nici un fel de ezitare, pe teritoriul lor, islamisti radicali obligati sa fuga din tarile lor de origine tocmai pentru ca acolo viziunile lor erau prea radicale. Numerosi specialisti ai fenomenului afirma astazi ca fundamentalismul a prosperat in Europa Occidentala, de fapt, si ca retelele sale s-au constituit pe fondul unei sinucigase naivitati occidentale. In virtutea ideii de libertate, Occidentul a primit pe solul sau un numar enorm de dusmani ai libertatii. Generoase si naive in acelasi timp, marile democratii au acordat azil politic si refugiu tuturor celor persecutati, din toate punctele de vedere (politic, religios, cultural) in tarile lor. Fara sa-si puna insa nici o intrebare in legatura cu natura idealurilor care-i aduceau in Occident pe acesti persecutati. A fi persecutat intr-o dictatura de dreapta pentru ca doresti instaurarea unei dictaturi de stanga sau a fi persectuat intr-un stat autocrat laic arab pentru ca doresti instaurarea unui regim integrist… sunt forme de persecutie care meritau o analiza mai atenta.
Nu am nici un raspuns la intrebarile pe care mi le pun in legatura cu aceasta forma de orbire a Occidentului. Constat doar ca numerosi dictatori din lumea araba, asiatica sau africana, inainte de a-si incepe glorioasa cariera de asuprire sau chiar exterminare a popoarelor lor, au studiat, au trait sau au avut azil politic in Occident. Ayatolahul Komeini, seful revolutiei islamice iraniene, a trait in exil in Franta, iar macabrul Pol Pot, vinovat de uciderea a doua milioane de cambodgieni, a studiat la Sorbona.
Mi s-a intamplat, acum cativa ani, sa stau indelung de vorba cu un actor care jucase intr-una din piesele mele. Dupa ce mi-a povestit ca in tinerete fusese militant maoist, a exclamat: „Ce prost am fost!” O exclamatie pe care ar putea s-o reproduca insa zeci de mii de intelectuali francezi si occidentali. Sa traiesti intr-o mare democratie si sa crezi in Stalin, in Mao sau in Fidel Castro… Poate ca acesti intelectuali care s-au lasat atat de usor pacaliti de comunism si de alte utopii asasine si care au refuzat sa faca procesul sistemului comunist (nu vorbesc de persoane, ci de procesul doctrinei) ar trebui sa faca macar atat pentru salvarea demnitatii gandirii europene: sa se adune pe un teren de fotbal (desi cred ca le-ar trebui o imensa campie) si sa spuna in cor, macar o singura data: „Ce prosti am fost!”.
