Uniunea Europeana iubeste reuniunile la varf. Uitati-va doar cum reactioneaza cand partenerul se hotaraste sa nu-si faca aparitia (un exemplu ar fi raspunsul la decizia presedintelui Barack Obama de a nu participa la Summitul UE-SUA din mai, de la Madrid). Daca UE vrea sa fie luata in serios si sa aiba un impact palpabil, va trebui totusi sa invete ca a discuta despre subiectele corecte nu poate fi un substitut pentru a face ceea ce e corect.
Nimic din politica sa nu ilustreaza mai bine aceasta preferinta a UE pentru vorbe in dauna faptelor decat relatia cu Pakistanul. Summitul Pakistan-UE va avea loc pe 10 aprilie, o urmare a primei reuniuni din toamna trecuta. Dar ar fi foarte greu ca cineva sa afle ceva mai concret despre eveniment, din moment ce nimeni nu si-l asuma: nici Herman Van Rompuy, noul presedinte permanent al Consiliului European, nici Catherine Ashton, noul sef al UE in materie de politica externa, nici macar premierul spaniol José Luis Zapatero, care a propulsat Spania in centrul actiunii in alte domenii.
Motivul pentru care lucrurile stau astfel e unul simplu: UE nu are nimic nou de spus sau de oferit. Pakistanul are nevoie disperata de mult laudata expertiza a UE in pregatirea fortelor de politie. Dar desfasurarea sub orice forma a unor instructori de politie e considerata prea riscanta, prea scumpa si foarte posibil de a se solda cu un esec. In schimb, statele membre iau actiunea pe cont propriu in cadrul unor mici proiecte de asistenta.
Este la fel de improbabil ca UE sa-si schimbe politicile de asistenta pentru dezvoltare pe relatia cu Pakistan. Problemele de capacitate, coruptie si asigurarea calitatii raman nerezolvate, iar fiindca SUA ofera 1,5 miliarde de dolari anual pentru o perioada de cinci ani, orice schimbare in pozitia UE ar fi relativ nesemnificativa.
Mai este apoi si chestiunea guvernului presedintelui Asif Zardari. De cand a inceput mandatul sau de cinci ani, in septembrie 2008, Zardari a avut dificultati in a-si impune autoritatea. La fel ca predecesorul sau, generalul Pervez Musharraf, si el risca sa devina o victima a unui val de antiamericanism, alimentat de nemultumirea fata de politica SUA in Pakistan – cum ar fi folosirea dronelor militare si implicarea in operatiuni sub acoperire.
Dar, altfel decat Musharraf, Zardari nu poate conta pe sprijinul armatei, care ramane cea mai puternica institutie din Pakistan. Armata a reactionat deja furibund la incercarea de a-i diminua puterea si a-i controla aparatul de informatii militare. Se zvoneste ca, simtind slabiciunea lui Zardari, principalul sau rival, Nawaz Sharif, isi orchestreaza revenirea politica.
In tot acest context, Summitul Pakistan-UE va incepe si se va sfarsi si abia daca firmele de catering isi vor da seama ca a avut loc. UE va ramane un jucator minor in Pakistan. Dar conteaza? Chiar si SUA, mult mai implicate decat UE, au dificultati sa-si atinga scopurile: pakistanezii interpreteaza pachetul american de 7,5 miliarde de dolari ca pe un amestec, nu ca pe un semn de bunavointa. Deci de ce si-ar mai bate capul UE?
Poate ca exista totusi trei motive. In primul rand, UE trebuie sa se concentreze asupra Pakistanului pentru ca teroristii de acolo se concentreaza asupra UE. Intr-o analiza informativa pe 2009 (Raportul TE-SAT asupra situatiei si tendintelor terorismului), Europol ajungea la concluzia ca "Pakistanul a luat locul Irakului ca destinatie preferata de voluntarii care vor sa se implice in lupta armata". Un oficial al UE a explicat limpede ce inseamna asta: au existat "multe cazuri in trecutul recent in care fie pakistanezii veneau in Europa, fie tineri cetateni ai UE mergeau in Pakistan pentru a fi instruiti si spalati pe creier".
O politica efectiva fata de Pakistan ar depinde in parte si de o schimbare a politicii americane. Dar, pentru a fi luata in serios de SUA, UE trebuie sa vina la masa negocierilor cu politici coerente, bine concepute si bine finantate, nu cu 27 de idei separate si semimaturizate. Deci un al doilea motiv pentru o regandire a politicii UE in raport cu Pakistanul ar fi cel de a pune activ umarul la structurarea politicii americane, nu doar de a asista la ceea ce se intampla.
Al treilea motiv este ca, in ciuda asistentei si efortului depus, SUA nu vor putea sa-si atinga singure scopul. America a facut din Pakistan un aliat-cheie in razboiul rece. De aceea, multe dintre aspectele mai putin placute ale realitatii pakistaneze au fost trecute cu vederea de Statele Unite, in vreme ce serviciile militare si de informatii au fost puternic privilegiate.
Aceasta raportare a alimentat doua tipuri de sentimente antiamericane. Pakistanezii obisnuiti urasc America deoarece cred ca SUA au pus umarul la ani de opresiune si guvernare militara, iar elitele pakistaneze sunt foarte atente la orice ar putea sa submineze pozitia pe care au ajuns sa o ocupe. Ca atare, America nu va fi niciodata perceputa ca partener constructiv in dezvoltarea Pakistanului. UE are deci usa deschisa, fiind recunoscuta drept suporter constant al democratiei.
Exista si destule motive pentru a fi foarte atenti la implicatiile unui angajament mai pronuntat al UE in Pakistan, dar politica externa nu se pliaza pe chestiuni facile, ci consta din atacarea problemelor dificile care afecteaza viata oamenilor. Pakistanul conteaza pentru Europa, iar Europa ar putea conta mai mult pentru Pakistan. Daca UE vrea cu adevarat sa fie un actor major serios, la care SUA sa se raporteze ca la un partener credibil (facandu-si pentru inceput macar aparitia la intalnirile la varf), Summitul Pakistan-UE e o buna oportunitate pentru ca proverbialele cuvinte sa faca loc faptelor.
Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
