Trebuie admis ca lucrurile n-au mers exact cum si-au dorit teoreticienii razboiului din Irak. Ideea era ca, o data indepartat Saddam, societatea irakiana, seculara, relativ educata si relativ prospera, se va orienta "in chip natural" spre valorile occidentale ale libertatii si democratiei. Modelul irakian urma sa iradieze in intreaga regiune a "Marelui Orient Mijlociu". Acest din urma termen avea in vedere cateva tari fara de care orice proiect politic in regiune este sortit esecului: Egiptul, Arabia Saudita si Iranul. Dar in primul rand Iranul. In schimb, avem de-a face cu un Irak unde populatia s-a refugiat in sectarism religios si tribalism. In loc de libertate si toleranta, razboi civil, in loc de Thomas Jefferson, Moqtada al Sadr si Osama bin Laden.
Consecinta acestui dezastru este ca, in loc sa devina terenul de experimentare a democratiei in Orientul Mijlociu, Iranul a devenit principala putere regionala. Teheranul intretine relatii stranse cu o serie de partide aflate la putere la Bagdad (daca partid este termenul potrivit pentru ceva de felul Consiliului Suprem al Revolutiei Islamice in Irak) si, daca este sa ne luam dupa militarii americani, sustine cu bani si armament "insurgenta" irakiana. In al doilea rand, impreuna cu Siria, manipuleaza cu succes situatia politica din Liban prin "partidul lui Dumnezeu", Hezbollah. Demonstratia de forta din vara trecuta, cand Hezbollah a castigat legitimitate suplimentara in lumea araba prin "umilinta" administrata Israelului, vorbeste despre un singur lucru: in Orientul Mijlociu nimic nu se poate face fara Iran.
In al treilea, pe langa avantajele strategice, Teheranul a castigat si la capitolul imagine. Presedintele Ahmadinejad nu este, probabil, decat un mascarici, dar, impreuna cu celalalt bufon al curtii globale, Hugo Chavez, cu care este mare prieten, indeplineste functia de portavoce a opozitiei antiamericane mondiale. Ceea ce nu pot spune Putin sau Chirac pot, in schimb, Ahmadinejad si Chavez.
In aceste conditii, pozitia Iranului este mai solida ca niciodata. Teheranul isi permite sa dea cu tifla Consiliului de Securitate si sa anunte ca programul sau nuclear va continua indiferent de ceea ce hotarasc marile puteri pentru ca este "ca un tren fara frane". Intrebarea este daca americanii sunt dispusi sa puna ei frana expansiunii influentei iraniene? In pofida celor care incep sa strige "lupul!" prin presa internationala si anunta o actiune militara americana in Iran, este putin probabil. Actuala administratie este prea slabita din punct de vedere politic ca sa incerce inca o actiune de forta. Ironia e ca asa-numitul "caz impotriva Iranului" este mult mai serios decat a fost vreodata cel impotriva Irakului.
