Ceva tot s-a obtinut in urma bataliei intre Parlament si Traian Basescu: foarte multi oameni, din cele mai diferite medii sociale, au inceput sa se preocupe de politica. De unde politica fusese un domeniu rusinos – amintiti-va de atitudinea majoritatii participantilor din Piata Universitatii, cu al lor "nu suntem partide", ca sa nu mai vorbesc de "eu nu fac politica" al fanaticilor lui Ion Iliescu si ai FSN-ului –, acum societatea romaneasca este cuprinsa de o frenezie fara precedent in sustinerea si chiar respingerea presedintelui suspendat. Sa fie pentru ca oamenii au deschis intre timp ochii? Sa fie pentru ca ne apropiem de termenul-limita oferit noua de Silviu Brucan in 1990: 20 de ani pana sa ne adaptam la democratie? "De-o fi una, de-o fi alta", adevarul este ca ne-am putea astepta, sambata viitoare, la o prezenta la urne cum n-a fost de multe ori in Romania. Cel putin, asa par sa indice fervoarea sustinatorilor presedintelui suspendat, dar si decizia adversarilor sai. Mitingurile au inceput sa adune peste zece mii de persoane, nu ca-n fata Teatrului National din Bucuresti, la inceputul campaniei. Pe de alta parte, poate si din cauza inmultirii participantilor – caci multimea este considerata, pesemne, de politicieni o masa de prosti –, discursul politic a coborat la niveluri apropiate de anii ‘50, ca isterie si ca finete argumentativa, ori, ca sa nu exageram, la nivelul primelor zile de dupa caderea lui Ceausescu.
Am din nou senzatia ca nu suntem, cei asemenea mie si eu, cetateni-alegatori, decat o mare masa de manevra, chemata la intervale sa sustina sau sa respinga te miri ce. Constitutia, o lege, o persoana, un partid. Zilele acestea, dragostea politicienilor, in frunte cu Traian Basescu si Mircea Geoana, pentru noi a crescut la cote nemaiatinse, indraznesc sa spun, niciodata, nici macar la revolutie. Poate si pentru ca atunci nu se formase inca o clasa politica foarte clara, iar cei care tindeau spre asa ceva mai foloseau inca arsenalul lemnos al proaspat invinsului socialism victorios. Ceilalti, cei care ar fi putut scoate de la naftalina impusa de comunism retorica politica dinainte de razboi, nu prea aveau cum sa-si faca auzite vocile.
L-am auzit de cateva ori, in aceste zile, pe dl Ion Iliescu indignandu-se – cum de cine? de Traian Basescu fireste! – si mi-am dat seama ca inca mai persista, alaturi de un limbaj de bine, de rau mai evoluat, la PSD, arsenalul politic comunist, cu "irrresponsabilitate" si alte consoane triplate amenintator. Coexistenta aceasta pare ea pasnica, dar nu e deloc asa. Un razboi rece, care se incalzeste la intervale, se duce in continuare intre relicvele epocii de aur, remachiate democratic, si politicienii noi, cu orientare europeana. De exemplu, in aceasta batalie isterica, grupul de la Cluj al PSD e discret. Ori i s-a impus aceasta pozitie, ori asteapta compromiterea definitiva a lui Mircea Geoana, pentru a iesi la lumina, curatel, si a vorbi de cei care au intinat idealurile sfinte ale PSD.
As spune, in concluzie, ca spiritele s-au infierbantat in Romania de azi. Dar prea putin e spirit si prea mult instinct in ceea ce vad si aud zilele acestea. Cat despre binele poporului, sa avem pardon, nu cred pana nu vad.
