Societatea deschisa si securistii sai

Silviu Brucan afirma in anul 2001, intr-un cotidian central: „Este de neiertat cutezanta acestor oameni (Mircea Ionescu Quintus, Alexandru Paleologu si Dan Amedeu Lazarescu – n. mea) de a intra in viata politica dupa revolutie. Un minimum de decenta trebuia sa le dicteze sa stea acasa si sa-si petreaca restul vietii ca simpli cetateni”. Acuzatorul stalinist isi facea din timp datoria: modelul exemplar pe care l-a reprezentat Alexandru Paleologu trebuia desfiintat. A revoltat pe cineva tupeul lui Brucan, unul dintre politrucii de marca ai regimului totalitar? Ipochimenul apare constant la televiziuni, da lectii in reviste culturale, face figura de democrat simpatic si sugubat si din cand in cand infiereaza Securitatea, avand grija sa nu dea niciodata nume si exemple concrete. Trecutul lui nu mai intereseaza pe nimeni, desi este de notorietate publica: putin dupa 1944, ca secretar general de redactie la Scanteia, Brucan cerea deja condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, Gheorghe Bratianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr si Pamfil Seicaru. I s-a parut cuiva bizar dupa 1989? Realitatea ar trebui privita in fata: un astfel de individ si nu Alexandru Paleologu este invingatorul de facto din timpul zilelor noastre. El reprezinta sirul nesfarsit al fostilor securisti, actuali afaceristi de zile mari pe bani publici, ramasi neatinsi de oprobriul popular. In locul lor insa platesc victimele carora li s-au suierat printre dinti, la iesirea din puscarii, „voi sunteti niste nimeni!”. Tactica lor a reusit zilele acestea pentru a doua oara: la inceputul anilor '90, in Piata Universitatii, golanii au fost demascati ca fascisti, iar Alexandru Paleologu, chemat de urgenta la Bucuresti, dupa gestul lui fara precedent in analele diplomatiei; acum, fostii „dusmani ai poporului” au fost demascati a doua oara. Au vrut lege si deconspirari? Le-au primit cu varf si indesat. Saptamanile trecute Carol Sebastian, in fapt o victima santajata de Securitate, era demascat pe prima pagina a unui cotidian, ca un periculos informator. N-au contat detaliile, nici comportamentul jurnalistului in anii de libertate, ci numai isteria aratarii cu degetul. Cei care s-au ferit sa arunce cu piatra au fost acuzati imediat de „jurnalism de cumetrie” sau au fost „trasi de urechi” (cum i se intampla, mai nou, unui alt ziarist) fiindca nu s-au lasat manipulati. Ultimul caz din saptamana trecuta a fost acela al Monei Musca. Printr-un urias circ mediatic, folosindu-se (asta da tehnica!) indignarea sincera a unuia dintre cei mai redutabili inamici ai DSS, fostii securisti si afaceristii lor fideli au transformat-o peste noapte pe Mona Musca intr-o pestilentiala Elena Ceausescu!
Eu continui sa cred ca, „Apel catre lichele”, in ciuda culpelor din trecut a celor amintiti, nu li se adreseaza lor ci, esential, acelora care isi freaca mainile de bucurie dupa o asemenea deturnare. Nu-l compar pe Alexandru Paleologu cu Mona Musca sau Carol Sebastian, dar nu pot sa-i acuz pe ultimii, in locul fostilor tortionari care ranjesc la un astfel de deznodamant. Daca pe culoarele Parlamentului de la Bruxelles ar fi trecut doar Mona Musca, putoarea de securist imbaiat in Armani ar duhni mai putin.