Golănaşul către Trumpiţa: „Eşti pe fir?”. Nu mi-am dat niciodată seama până la stenogramele astea că a vorbi la telefon este o chestie atât de sexy şi cât pierdem noi, cei care vorbim rar şi numai când e absolut necesar, din deliciile vieţii. Şi am impresia că toate alintăturile astea, împrăştiate pe o arie aşa largă, depăşesc de departe universul banal al drăgălăşeniilor şi trec în altă zonă. Om spune toţi cuiva „puiule” la telefon, dar instinctul meu de fost psiholog îmi spune că nu la atâţia. Or fi ţepele date altora foarte excitante, dar tot nu se explică vocabularul acestui grup de oameni. Promiscuitatea pare să se asocieze intim cu escrocheria şi traficul de influenţă, cu ceva perversitate peste. Nu am mai auzit asemenea vocabular decât pe la puştimea infractoare care stătea periodic în puşcărie şi pe care o întâlneam în anii mei de rezidenţiat pe la examenul medico-legal.
Ori avem de-a face cu foşti puşcăriaşi (adevărat în cazul unui personaj principal cel puţin), ori, cu puţin noroc, cu viitori. Să fim clar înţeleşi, nu dezaprob nici un fel de sex, ce îmi repugnă e amestecul de sex cu infracţiunea, care pare să caracterizeze elita noastră, ale cărei convorbiri au devenit brusc cât se poate de publice. Trupa asta, care se sărută în timp ce spală bani şi care foloseşte drept garanţie bancară poziţia lui X sub Y, e de filmat pentru un reality-show. Banditul, Golănaşul şi Trump au prieteni sau protejaţi miniştri, iau masa la preşedinţi, au avocaţi parlamentari, îşi împart amantele, indiferent de sexul lor, cu cei mari şi tari şi le tranzacţionează pe piaţă mai ceva decât pe bonduri. Nici tabloidele nu sunt suficiente pentru a captura imaginea asta grotescă în care teologii şi-o pun cu ambasadoarele, afaceriştii îşi trimit nevestele la înaintare să obţină privilegii de piaţă şi o gaşcă de puşcăriaşi se alintă prin toalete. Nemernici de toate orientările, uniţi prin dedicaţia animalică a căutării autogratificaţiei sub toate formele.
Dar respectaţi, căutaţi, socialmente nişte mari succese. Celebrităţi de tot felul, de la ziarişti la intelectuali sau artişti, le sug din palmă, le dedică omagii şi le prezintă periodic cereri de finanţare. Oamenii politici fac coadă să-şi presteze respectele. Imaginaţi-vă o scenă de film, două petreceri oferite simultan de două gazde în aceeaşi clădire, cu două săli de recepţie. Într-una, multimilionarul Sorin Ovidiu Vîntu, cu buzunarele pline de lucruri de oferit, bani, imagine TV, slujbe. În cealaltă, un promotor al moralităţii publice cu nimic de oferit (decât predici şi chemări la luptă), ca mine. Şi coada de invitaţi care încearcă să se orienteze spre cine să se îndrepte să-şi presteze mai întâi omagiile. Nu, nu e din Jezebel, e o scenă reală, ea s-a petrecut nu o dată, ci de mai multe ori, cu martori destui, de exemplu în 2006, când am încercat să conving public lumea să nu participe la concursul România lui Sorin Ovidiu Vîntu. Cinci la sută m-au înţeles şi m-au urmat. Nouăzeci la sută s-au înghesuit acolo, pretinzând că n-au citit, n-au văzut sau că sunt prea radicală. Şi, în sfârşit, vreo cinci la sută au ales să-şi pună piciorul în ghips, categorie de neevitat la noi.
Aceştia sunt românii „obiectivi”, care aleg întotdeauna să nu se lupte cu răul pentru că binele are şi el defectele lui, dacă stai să le cauţi atent. Dar scena nu mi-ar fi venit în minte dacă nu s-ar fi petrecut chiar mai concret, ceva mai devreme. Era la o aniversare anuală a SAR, care se desfăşura în aceeaşi clădire cu petrecerea, mult mai mare, dată de un mogul – mai exact de un mogulaş, prin comparaţie cu băiatul ăsta Vîntu, dar tot un băiat cu conexiuni securiste şi firmă mare, care cumpărase diverse ziare influente. Între cele două petreceri, un invitat comun, Mircea Dinescu, care a trecut pe la noi, vivace şi elocvent, ca întotdeauna, şi m-a beştelit pentru elitism – de ce nu le reunim? Sunt convinsă că voia să ne facă bine, că nu înţelegea rezervele mele şi m-a catalogat la oameni încrâncenaţi. Mai târziu am pus firma acelui mogulaş pe o listă neagră de datorii la stat (nu doar pe ea, pe toate care aveau) şi m-am trezit cu telefoane de ameninţare care au încercat să mă convingă că e o firmă a noastră, că-l sprijină pe candidatul nostru la preşedinţie (nu era Băsescu pe atunci). Tocmai de aia, am spus eu, nu e nimic personal, dacă ne recrutăm candidatul la preşedinţie dintr-o firmă cu capital securistic înseamnă că nu suntem o alternativă, suntem tot ei sub o altă formă. Persoana cu ameninţările e între timp director la BERD, numită de statul român, deşi nu avea nici o legătură cu băncile, mogulul mic a fost mâncat de mogulul mare şi acum statul vrea să-l mănânce pe cel din urmă – dar e ca într-un tablou de Bosch, ceva nu merge şi vezi doar o succesiune de guri căscate din care ies picioarele celor incomplet digeraţi. Trebuie că e un coşmar.
Importanţa stenogramelor depăşeşte cu mult importanţa moţiunii care se discută azi. Soarta unui partid în care nu-i poţi sancţiona nici pe cei autodeclarat cretini, care recunosc de bunăvoie că au votat o gaură în buget, de teamă că se vor duce la opoziţie dacă îi atingi cum merită, e oricum pecetluită. Ce e mai preocupant pentru noi şi duce la lipsa de speranţă care înconjoară moţiunea este impresia că, oricine câştigă, viaţa noastră publică tot la nivelul promiscuu al stenogramelor va rămâne. Aş vrea să ţin cu opoziţia, dar o opoziţie care apară drepturile omului Vîntu de a ţepui alţi oameni şi de a distruge oameni tineri şi talentaţi care au ajuns din greşeală la el şi nu au mai avut forţa să plece nu merită sprijinul nostru. Pentru că eu ştiu bine povestea de la Realitatea şi marele complot ţesut acolo de a distruge tot ce e bun şi nealterat. Monica Macovei şi când era în topul popularităţii era interzisă în vârful topului la Zece pentru România, iar mie mi-au făcut enorma onoare, mai ales în primele luni din 2005, după succesul Coaliţiei pentru un Parlament Curat, de a-mi dedica un întreg complot menit să împiedice vreo valorificare a poziţiei mele de lider de opinie. După aia au pus Academia Caţavencu să facă nişte contraliste, prin 2008, cu ajutorul unor băieţi ca Toma şi Pîrvulescu, uşori ca fulgul. Stenogramele care ies la iveală despre planurile de a face o pseudosocietate civilă nu îmi spun nimic nou. Toată lumea îl condamnă azi pe Răzvan Dumitrescu, dar lumea a uitat că a fost pur şi simplu dat afară când a făcut o emisiune doar cu Monica şi cu mine, deşi ea era încă ministrul Justiţiei. Numai pentru asemenea condiţionări brutale şi amicul cu dezmierdările ar trebui trimis înapoi în puşcărie.
Opoziţia va zice, desigur, că Băsescu nu e mai bun. Aşa o fi, că nu e o întâmplare că şi el a omis semnificativ numele Monicăi Macovei dintre posibilii succesori, preferând să numească o listă de creaturi de-ale lui. Dar pe Vîntu nu îl va condamna Băsescu, ci justiţia, deci alegerea între ei doi este una falsă. Criza e rea, dar lipsa de speranţă nu vine din situaţia economică, ci din impresia acestei promiscuităţi fără scăpare. Una a elitelor, pentru că trebuie să spun că peste tot pe unde mă duc, în străinătate sau prin ţară, întâlnesc români care aspiră la altceva şi care vin la mine spontan şi îmi cer să fac mai mult sau din nou, sau altceva. Am impresia că procentul e mai mare de cinci la sută onorabilitate când evadezi din elita noastră autoselectată şi mergi direct la oameni. Dar fapt este că eu mai mult decât să stau în colţul opus, fie şi singură, nu am ce face: restul chiar depinde de cei care au de ales la cine vor să meargă. Că de reunire sper că nu mai poate fi vorba.
