Faptul ca Patriarhia Ortodoxa Romana a revenit vineri asupra problemei stavropighiilor, renuntand – in cele din urma – la litera "s" a articolului 26 din Statutul BOR arata ca dinamica in care a angajat IPS Daniel acest prestigios organism al societatii noastre este una a carei flexibilitate nu trebuie subestimata. Totodata, reconsiderarea pe care o marcheaza anularea prevederii (nevotate de Sfantul Sinod) ca Parintele Patriarh sa poata infiinta stavropighii cu drepturi depline si fara consultari cu ierarhii arata ca eclezia majoritara detine, la nevoie, mijloace pentru a stavili pornirile voluntariste. Trebuie insa inteles ca asemenea mecanisme nu sunt, in general, activate din cauza indemnului la ascultare si la umilinta pe care invatatura crestina le propovaduieste si practica. Cel putin in Biserica Rasariteana, opozitia fatisa nu se recomanda. Drept care, dupa confruntarea din jurul icoanelor, desfasurata cu mai bine de un mileniu in urma in Bizant, nu au mai fost multe cazuri de confruntare virulenta in interiorul bisericii.
Cum de s-a ajuns totusi la contrazicerea vointei patriarhale – ori a grupului de initiativa care a strecurat discret in proiectul de statut prevederea referitoare la stavropighii – in pofida traditiei de obedienta? Raspunsul nu priveste, de aceasta data, decat interesele ierarhilor insisi. Perspectiva imixtiunilor patriarhale in eparhii a alertat nu doar mitropolia clujeana, ci si inalte fete bisericesti din Moldova, ingrijorate de tentativa de a se numi staretii manastirilor printr-o simpla notificare de sus. O astfel de posibilitate, tintind la marirea libertatii de decizie a Patriarhului insusi, ar fi adus prejudicii atat dreptului de a-si exercita puterea detinuta de episcopi si mitropoliti, cat si drepturilor patrimoniale ale marilor seniori ecleziastici, de sub jurisdictia carora manastirile devenite stavropighii ar fi iesit, practic, ramanand ca ele sa fie conduse prin "firul scurt si rosu" direct din Dealul Mitropoliei (dar nu si de catre mitropoliti!). Evident, implicatiile materiale nu ar fi lipsit nici ele, veniturile stavropighiei interesandu-l de-acum inainte pe Parintele Patriarh si fiind deviate de la vrerea metropolitana ori episcopala.
Victoria celor care au dorit sa tempereze initiativa este insa numai partiala, in sensul ca ea nu mai vizeaza sfintele locasuri deja existente. I s-a recunoscut, in schimb, Patriarhiei dreptul de a-si infiinta dupa plac stavropighii, in schimbul renuntarii la schimbarea statutului celor gata existente. Incepand de-acum, asadar, Daniel Ciobotea beneficiaza de un "imperiu" potential de stavropighii, pe care nimic nu il mai impiedica sa se realizeze in ritmul si modul pe care inaintestatatorul bisericesc le va decide, dupa bunul sau plac si mijloacele ce-i stau la indemana.
Chestiunea, recunosc, imi aminteste de tot felul de exemple istorice nastrusnice. Primul care-mi vine in minte se refera la conflictul dintre cavalerii teutoni adusi de regele maghiar Andrei al II-lea si asezati in curbura Carpatilor cu gandul ca vor stavili atacurile paganilor cumani si vor promova politica de convertiri la catolicism, al carei promotor era Ungaria. Asa au si facut, numai ca, in loc sa treaca fortificatiile pe care le-au infiintat si le-au cucerit pe seama regelui, ei au preferat sa incerce sa-si fondeze propriul stat, pus direct sub obladuirea si comanda Papii de la Roma. Cu greu si doar prin lupta au izbutit oamenii regelui sa ii alunge pe indaratnicii oaspeti instapaniti acolo unde Ungaria isi avea propriile interese politice, caci Papa a luat pe deplin apararea cavalerilor incriminati, stiind ce pierde o data cu alungarea lor.
Ar mai fi si un exemplu mai recent, la care ma duce gandul. Pe vremea – deloc indepartata – cand nepotul matusii Tamara conducea cu o mana netremuratoare Romania, au aparut ca din senin niste fonduri puse la dispozitia primului ministru. Imitand cu modestie si fara pretentii de originalitate politica de investitii in cultura a lui Carol al II-lea, Adrian Nastase a sponsorizat din acei bani – cati sa fi fost si de unde sa fi venit ei? – o serie de aparitii de carte, in pagini mentionandu-se, la loc de cinste: "Carte aparuta cu sprijinul primului ministru" (sau cam asa ceva). Campanie electorala mascata ori ba, formula a fost, in orice caz, una menita clar scopurilor propagandistice. Fondurile stavropighiale ajunse, in viitor, la dispozitia conducatorului BOR vor mari negresit puterea personala a acestuia, chiar si dedicate in intregime unor scopuri pioase, facand diferenta intre initiativele lui si cele ale ansamblului bisericii insesi.
Interesant este ca, daca mijesti un pic ochii, disputa pe seama articolului 26, litera "s", dintre Patriarh si Sfantul Sinod aduce si cu conflictul dintre Presedintia Romaniei si Parlament. si acolo, grija de capetenie a parlamentarilor pare sa fie ca nu cumva Basescu sa isi mareasca in vreun fel puterea. Sa vedem insa stavropighiile prezidentiale si mai vorbim.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
