Radu Jorgensen, 55 de ani, predă matematica în Statele Unite și publică romane în România. Ultima sa carte a apărut recent la Humanitas și este un manifest împotriva corectitudinii politice: „Exit 45. Tragedie academică americană“.
Jorgensen este revoltat că celebra listă cu cele 100 de cărți pe care altădată o recomanda Universitatea Harvard tinerilor educați a devenit o listă cu „white dead people“. Cu toate acestea, în chestiunea referendumului privind definirea familiei tradiționale prin Constituție Radu Jorgensen vede o exagerare. Scriitorul-matematician spune în interviul pentru „România liberă“ care e povestea numelui său, de ce iubește America, de ce nu vrea să se întoarcă în România și care e cel mai mare pericol al universităților americane.
RL: În „Exit 45“ sunt două personaje în contrast, profesorul polonez și cel sârb. Povestea căruia e mai aproape de propria dvs. poveste?
Radu Jorgensen: Ambele sunt inventate și sunt îndrăgostit de amândouă, deși primul este „erou“, iar celălalt, sârbul, e mai degrabă „antierou“. A fost o provocare pentru mine să conduc povestea văzută prin ochii sârbului, care caută adevărul și care devine „antierou“ fiindcă este condus de ideea că „scopul scuză mijloacele“. Toți am vrea să fim, măcar uneori, ca el, să avem curajul lui. Celălalt, polonezul, e foarte corect și pe măsură ce romanul avansează capătă o aură specială, la început este umilit, dar în final ajunge la dimensiuni aproape mitice.
Deci nu aveți nicio legătură cu aceste personaje, nu sunt inspirate din experiența dvs.?
Doar faptul că le-am dat naștere.
În titlul ultimului dvs. roman anunțați că acesta e o „tragedie academică americană“. De ce tragedie?
Tragedie este folosit în sensul definiției pe care o foloseau și vechii greci. În sensul că sunt personaje excepționale puse în condiții foarte grele și destinul final e tragic. Se moare. Cred că s-au scris prea multe „romane de campus“ care sunt vesele, drăguțe, pe care le citim cu plăcere, dar care nu se ocupă de adevăratele subiec-te ale vieții academice. În această categorie, a cărților despre viața universitară, „Exist 45“ este undeva între George Orwell și David Lodge. De fapt, cred că aș putea construi un triunghi din acest punct de vedere, avându-l în vârf pe John Le Carré. În acest triunghi fiecare cititor poate să plaseze romanul, în funcție de ceea ce-l atrage cel mai mult.
Există și o altfel de „tragedie“ în viața academică americană?
Sigur, poate și de aceea una dintre temele romanului „Exit 45“ este reacția la principiile corectitudinii politice, la aproape 50 de ani de la mișcările studențești din 1968, care au creat acest gen de politică. Atunci, studenții militau pentru drepturi egale, indiferent de gen, rasă și orientare sexuală, dar și pentru retragerea trupelor din Vietnam. De-atunci încoace lucrurile au luat-o razna, adepții lui political correctness au câștigat din ce în ce mai mult poziții în universități, iar de la începutul anilor ’90 au început să domine universitățile. Astăzi raportul dintre adepții politicilor corecte și toți ceilalți universitari, potrivit diferitelor statistici, e între 5 la 1 și 7 la 1.
Adică, din șapte profesori universitari americani, doar unul nu susține political correctness. Ce rău în asta?
Aceștia au început să-și impună un vocabular și niște reguli care contrazic naturalul.
Ce vă deranjează cel mai mult la universitarii care susțin corectitudinea politică?
Mă deranjează că nu lasă loc pentru dezbatere. În general, această mișcare, care se numește liberală, combinată și cu părți ale mișcării ecologiste, a încercat să transforme o societate împotriva voinței ei, într-un interval foarte scurt.
Nu a fost o transformare pozitivă? În fond, au fost obținute drepturi egale indiferent de rasă, pentru femei, pentru homosexuali.
Trebuie să-i lași societății dreptul să respire. Or, ei n-au făcut asta. Pentru mine, ca emigrant, primul șoc l-am simțit în Suedia, care e la fel de înregimentată din acest punct de vedere. Acolo political correctness este o lege, nu o sugestie. Să vă dau un exemplu: era pe la începutul anilor 2000 și, în Marea Nordului, una dintre companiile energetice care operau a decis, probabil din motive economice, să scufunde o platformă, să o cimenteze și să o lase pe fundul mării. Norvegienii au ieșit în număr extrem de mare protestând împotriva acestei idei și acuzând guvernul și compania respectivă că vor distruge marea. Activiștii ecologici propuneau să care acea platformă marină sute de kilometri sau mai mult, până la un șantier unde să poată fi dezasamblată. Totul s-a liniștit când o voce neutră, un independent, despre care toată lumea se aștepta să fie de partea ecologiștilor, a explicat, rațional, că remorcarea acelei platforme sute de kilometri prin Marea Nordului s-ar putea transforma oricând într-o catastrofă ecologică, arătând că scufundarea ei controlată n-ar fi produs nicio problemă. Protestatarii puseseră încă de la început compania în tabăra „dușmanului“. Recent, o platformă similară a fost purtată de furtună până ce s-a izbit de coastele Scoției, producând o nenorocire.
Statele Unite și, probabil, și statele nordice au depășit acest fel de abordări.
Acum un an și jumătate, de Halloween, atunci când studenții se distrează sub măști macabre, la una dintre universități, parcă la Yale, un comitet care se ocupa de chestiunile multiculturale le-a explicat studenților în scris, printr-un e-mail, ce măști să poarte și ce costume să nu poarte. O profesoară a avut îndrăzneala să răpundă că tinerii vor doar să se distreze, că măștile nu au alte semnificații la această sărbătoare și că nu deranjează pe nimeni. Îndemna doar la mai multă înțelegere. A rezultat un mare scandal, profesoara a fost atacată verbal de colegi și mulți studenți s-au revoltat. Soțul profesoarei, la rândul lui profesor, a ieșit în curte să le spună tinerilor că rolul universității este să creeze un cadru intelectual adecvat, dar studenții i-au răspuns că rolul lor, al profesorilor, este să le construiască un „acasă“ studenților, un „safe space“. Totul s-a încheiat prin plecarea cuplului de profesori care a încercat să readucă normalitatea intelectuală printre studenți.
Credeți că această politică a corectitudinii pune în pericol libertatea? Libertatea de exprimare, de exemplu?
Da, din moment ce nu toți putem să spunem ce gândim. Sunt păreri care sunt excluse de la început. Există o forță din afară care încearcă să impună niște lucruri în afara cadrului legal, un fel de a doua poliție. O carte interesantă pe care am citit-o cu un deceniu în urmă, „Limbajul polițienesc“ (Diane Silvers Ravitch, The Language Police: How Pressure Groups Restrict What Students Learn, 2003 –n.red.), arată că cenzura corectitudinii politice ajunge să se aplice în manuale și influențează până și lista de lecturi pentru elevi și studenți.
Poate că în Suedia sau în SUA această corectitudine politică este uneori exagerată. Cum vedeți lucrurile în România?
Sunt semne care arată că a început să prindă și aici. Sunt oameni care au făcut facultăți în Occident și care au deja opinii bine formate în acest sens, devenind la fel de vehemenți. N-ar fi rău dacă România ar păstra doar liniile de început ale mișcării political correctness. Partea aceea de respect reciproc față de toate minoritățile. Mi-e teamă că, din păcate, nu va avea puterea să se oprească aici, pentru că atunci când vine un val din acesta, nu se mai oprește.
În România, lucrurile sunt mai degrabă în sensul invers, decât cel definit de dvs.: se pregătește un referendum care să schimbe Constituția în așa fel încât în viitor să nu poată fi posibilă niciodată o căsătorie între persoane de același sex.
Nu cred că ar trebui să se meargă până acolo, încât să se schimbe Constituția. Cred că toți trebuie să aibă drepturi egale și, când e vorba despre libertăți civile, ele trebuie respectate. România se află în situația în care se aflau Statele Unite în 1968 sau chiar mai devreme.
Lumea ar trebui să se întoarcă la valorile tradiționale? Rezultă, într-un fel, acest lucru din ceea ce scrieți.
Când am plecat din România, la începutul anilor ’90, eram considerat foarte liberal, dar după ce am ajuns în Suedia n-am putut integra atât de repede ceea ce am văzut acolo. A fost un șoc. Se spune că un liberal în tinerețe devine conservator la bătrânețe. În 2017, în SUA, cred că sunt multe lucruri pe care le pierdem dacă nu ținem și de valorile tradiționale. Știți că se spune că există o listă făcută de Harvard cu 100 de cărți pe care orice tânăr care se consideră educat trebuie să le fi citit. Din punctul de vedere al politicii corecte, această listă este plină de „white dead people“ (oameni albi morți – n.red). Asta li se spune studenților în amfiteatre, deci, dacă nu opunem rezistență, scara valorilor este dată peste cap și grupul de forță al political correcteness câștigă te-ren, își impune oamenii peste tot. Pentru ei, Platon este doar un „white dead person“ (o persoană albă care a murit). Când pui niște ștampile de acest fel, studenții nu mai ajung niciodată la textele originale, preferând să citească niște analize ale unor analize despre Platon, care respectă „mișcarea“.
Ce-ar vrea să obțină această „mișcare“ a politicii corecte?
Puterea în universități și în societate.
Spre deosebire de Suedia, există și o mișcare conservatoare, care își are propriul exponenent la Casa Albă.
Așa e. Îmi pare rău că europenii îl desconsideră într-o măsură atât de mare pe Trump.
De ce vă place Trump?
Americanii au ales între două rele, dar, dincolo de asta, Trump a spus lucrurilor pe nume. Că va fi sau nu în stare să redreseze SUA, așa cum a promis, vom vedea. Presa americană s-a ocupat, însă, doar să-l atace în lucrurile minore, nu să analizeze chestiunile importante.
