În Marea Britanie s-a lansat oficial campania electorală pentru legislativele de la 7 mai, care vor decide viitorul guvern, Parlamentul s-a dizolvat după tradiţionala vizită a prim-ministrului la Buckingham Palace, pentru o ultimă întrevedere cu Regina.
Este vorba de cel mai strâns scrutin din istoria britanică recentă, pe fondul unor mari mize, luptele se anunţă deja dure, iar rezultatul – imprevizibil. După cinci ani de coaliţie între conservatori şi democrat-liberali, sondajele plasează laburiştii şi conservatorii la egalitate, fiecare cu câte 33%.
Conform unui ritual intrat în tradiţie, David Cameron s-a dus luni la Buckingham Palace pentru a cere Reginei Elisabeta autorizaţia de a dizolva Parlamentul, punând simbolic capăt celor cinci ani de guvernare a coaliţiei dintre conservatori şi liberal-democraţi. Campania electorală s-a deschis oficial acum dar ostilităţile au început deja de câteva săptămâni şi toate mijloacele sunt considerate bune pentru apărarea politicilor. Ironiile, înţepăturile şi denunţurile au fost lansate între cele două mari partide considerate favorite, creând un climat foarte tensionat.
În total, şapte partide sunt în competiţie, chiar dacă este puţin credibilă probabilitatea de a vedea un alt partid în afara celui Conservator sau Laburist să preia conducerea ţării. Potrivit analiştilor, va fi un scrutin indecis pentru că nu pare să se degajaze nici o majoritate absolută şi ilustrarea acestei incertitudini este că două sondaje publicate duminică au dat rezultate exact inverse. Unul credita conservatorii premierului ministru, David Cameron cu un avans de patru puncte asupra laburiştilor, al doilea dădea aceeaşi diferenţă în favoarea laburiştilor lui Ed Miliband. Institutele de anchetă sunt de acord că nici un partid nu va obţine o majoritate de unul singur. Peisajul politic este foarte fragmentat şi prima dezbatere televizată, programată pentru joi, va prezenta şefii celor două mari partide şi liderii altor cinci formaţiuni.
Totul lasă de prevăzut intense negocieri înainte şi după scrutin în absenţa majorităţii absolute (326 locuri din totalul de 650). În lipsa unui învingător, guvernul care tocmai şi-a încheiat mandatul va avea prioritate pentru a încerca formarea unui guvern viabil. Conservatorii ar putea să repete coaliţia inedită pe care au alcătuit-o în 2010, dar aliaţii lor liberal-democraţi ar putea alege să guverneze cu laburiştii.
Diverse scenarii de coaliţie includ Partidul Independenţei al Regatului Unite (UKIP – United Kingdom Independence Party), dreapta, sau Partidul independentist Scoţian (SNP – Scotish National Party), stânga şi nu este exclusă nici o combinaţie „curcubeu” de către formaţiunile avute în vedere.
„Actorii“ principali
Ed Miliband, liderul laburist nu se bucură de un nivel crescut de aprobare, dar partidul său este mult mai popular decât el. Pentru David Cameron, în fruntea conservatorilor, este exact invers – după cinci ani la putere, a rămas relativ apreciat, dar partidul său este considerat ca dogmatic, căutând să impună tăieri bugetare indiferent de costul social. În spatele acestei confruntări, adevăratul fenomen al acestei campanii electorale este apariţia a numeroase partide secundare. În 1951, Partidul Conservator şi Partidul Laburist adunau 97% din voturi. Astăzi, nu mai reuşesc să depăşească două treimi.
Programul partidului lui Cameron, actualul şef al guvernului britanic, este axat pe bilanţul conservatorilor, veniţi la putere în mai 2010, şi se poate lăuda că este la originea scăderii şomajului, un succes important având în vedere că populaţia activă este în creştere. Cameron a anunţat deja că va organiza un referendum, înaintea sfârşitului anului 2017, asupra unei eventuale ieşiri din UE, o uşoară scădere a impozitelor, o reducere a cheltuielilor publice în cursul următorilor cinci ani, dar şi o intenţie fermă de limitare a imigraţiei, promisiune făcută încă din 2010.
Laburiştii lui Ed Miliband recunosc reuşitele Guvernului Cameron, dar arată cu degetul prăpastia financiară a ţării şi importantul deficit public. Pentru a răspunde acestei probleme, laburiştii promit reducerea cheltuielilor şi a serviciilor crescând uşor impozitele, în special pentru cei cu venituri mari. Şi prevăd o orientare mai puţin strictă şi mai mult socială în politica de austeritate a conservatorilor.
Liberal-democraţii se află într-o poziţie dificilă, partidul lui Nick Clegg scăzând în sondaje – între 7% şi 9% – urmare a participării la guvernare. Datorită unei bune implantări locale şi al modului scrutinului majoritar, partidul poate conserva circa 20 de deputaţi, insuficient pentru a forţa o coaliţie. Nu se ştie dacă partidul doreşte să reînnoiască experienţa ultimilor cinci ani, mai ales că divergenţele cu Torry privind problema europeană şi referendumul de menţinere sau nu a Marii Britanii în UE sunt puternice.
Opinia publică britanică este foarte divizată, o mare parte a liberal-democraţilor alunecând spre partidul eurosceptic UKIP, creditat cu 12-15%. Un scor care va permite partidului lui Nigel Farage să obţină doar 3 locuri în Parlament. În pofida forţei deţinută în opinia publică, UKIP va fi o forţă minoră în Parlament şi nu va putea juca un rol major în formarea noului guvern. Aceeaşi previziune şi pentru Verzi care vor putea obţine 4-6% din sufragii, faţă de 0,9 în 2010. Dar partidul ecologist nu va putea conta pe nici un ales.
Scoţia, în mâinile naţionaliştilor
„Faiseur de roi” în Parlament va fi de această dată Partidul naţional scoţian (SNP). În pofida înfrângerii celor care au votat „DA” la referendumul pentru independenţa Scoţiei, SNP, care gestionează Scoţia din 2011, pare să fi adunat o unitate în jurul lui în detrimentul laburiştilor, tradiţional puternici în vechiul regat scoţian. SNP poate că nu va obţine o majoritate în Scoţia, dar ţinând cont de modul scrutinului şi de slăbirea celor două partide „istorice” ale regiunii, liberal-democraţii şi laburiştii, la 7 mai s-ar putea semnala un val naţionalist. În teorie, SNP, partid eurofil de stânga, este un aliat „natural” al laburiştilor, însă există două mari probleme – nu este sigur că cele două formaţiuni vor să se alieze şi în al doilea rând nu este sigur că o alianţă SNP-laburişti dispune de o majoritate absolută. Şi atunci vor trebui găsite alianţe printre naţionaliştii Plais Cymru sau partidele nord-irlandeze, ceea ce nu va fi deloc simplu.
Ca în 1974…
La 7 mai, Marea Britanie ar putea fi neguvernabilă. Regina a cunoscut o astfel de situaţie în februarie 1974, când nici laburiştii, nici conservatorii nu a avut majoritate absolută şi îi lipseau doar trei locuri unei coaliţii laburişti-liberali pentru a obţine această majoritate. Atunci a fost pus în funcţie un guvern minoritar condus de liderul laburist Harold Wilson, dar Parlamentul a fost dizolvat rapid şi în octombrie Partidul Laburist a câştigat majoritatea absolută. Particularitatea acestor alegeri din 2015 este că scenariul din 1974 pare dificil de repetat, cheia scrutinului fiind în Scoţia şi este puţin probabil ca SNP să piardă teren în favoarea unui partid „britanic”.
