Unu. Succesul unei întreprinderi de acest gen depinde de cooperarea populaţiei, ceea ce nu-i uşor, în condiţiile în care sondajele indică un nivel extrem de redus al încrederii în instituţiile statului. Ca să se obţină acest lucru, ar fi fost necesară o campanie de informare premergătoare recensământului. Pe site-ul recensământului există un videoclip care ar fi putut face parte dintr-o asemenea campanie, dar eu unul nu l-am văzut la nici un post de televiziune (asta ar putea fi vina mea). Oricum, mă refer la o campanie profesionistă, coordonată de o firmă specializată, care ar fi inclus o strategie unitară de comunicare în perioada premergătoare şi în cea de desfăşurare a recenzării. În bugetul recensământului (HG 922/2011) apare suma de 1 milion de euro alocată pentru „cheltuieli popularizare recensământ”. Aş fi curios să aflu cum s-au cheltuit aceşti bani.
Doi. Lipsa unei reacţii consistente faţă de atacurile politice legate de posibila utilizare frauduloasă a codului numeric personal. Nu am auzit până în ziua de azi vreo explicaţie oficială coerentă referitoare la necesitatea colectării acestei informaţii (nici măcar în secţiunea „Întrebări frecvente” a aceluiaşi site).
Trei. Gafa ex-purtătorului de cuvânt, care şi-a dat cu părerea că înregistrarea CNP-ului ar fi facultativă. Contrar domnului Voineagu, eu am impresia că orice enunţ al unui purtător de cuvânt constituie poziţia oficială a instituţiei pe care o reprezintă.
Patru. Reacţia întârziată (peste două zile) a INS faţă de gafa sus-menţionată. Practic, au fost două zile care au generat confuzii şi eforturi suplimentare considerabile din partea recenzorilor, care au trebuit apoi să revină la adresele deja recenzate. Dacă ar fi existat o echipă de comunicatori profesionişti, aceştia ar fi elaborat rapid o strategie de reparare a erorii. Nu au fost nici măcar contactaţi recenzorii pentru a li se transmite cum să procedeze. Reacţia a fost nu doar întârziată, ci şi lipsită de substanţă. S-a comunicat doar că „da, e obligatoriu”, nu şi de ce.
Cinci. Intervenţia vizibil nepregătită (citez: „Nu am toate elementele explicative…”) şi total incoerentă a conducătorului instituţiei, la postul Realitatea TV, de miercuri seară. El nu a lămurit nimic, dar a reuşit să facă de râs instituţia pe care o reprezintă.
Şase. Introducerea unei proceduri noi, insuficient puse la punct, cu titlu de „experiment” în plin proces de recenzare – mă refer la aşa-zisa completare online. Nu cred că a adus mari beneficii (câţi bucureşteni au imprimantă acasă?), dar sigur a creat noi confuzii, începând cu faptul că nu era vorba despre completare online şi terminând cu riscul dublelor înregistrări. Acest element a întărit impresia de improvizaţie care a planat asupra întregii acţiuni.
Şapte. Intrarea conducerii INS în „silentio stampa” începând de joi dimineaţă, de când nu a mai comunicat decât o serie de statistici seci referitoare la numărul de locuinţe recenzate. Atunci când devenise ţinta criticilor în mass-media era momentul ca recensământul să fie apărat, cu argumente solide, pe toate canalele de comunicare. Până ieri (2 noiembrie) nu aveam nici măcar o informare oficială privind încheierea – sau nu – a recensământului.
Nu ştiu în ce fel vor fi validate datele acestui recensământ (printre altele, nu am auzit de existenţa unui control post factum, efectuat prin sondaj, aşa cum se practică în cazul sondajelor de opinie). Cert e că suspiciuni există, unele ne-au fost furnizate chiar astăzi. Conform comunicatelor INS, până duminică seară fuseră recenzate, în sectorul 1 din Bucureşti, 76.802 locuinţe. O zi mai târziu (teoretic, la încheierea recensământului), s-au raportat ca recenzate 102.362 locuinţe. Cu alte cuvinte, în primele 11 zile fuseseră recenzate în medie 7.000 locuinţe pe zi şi brusc, într-o zi de luni, când oamenii nu prea sunt pe acasă (mai ales cei care nu au putut fi găsiţi în celelalte zile), s-a ajuns la performanţa de 25.560. Nimic suspect? Nu avem încotro, în următorii 10 ani va trebui să luăm de bune datele produse de acest recensământ care a costat 50 milioane euro. Din banii noştri.
Mircea Kivu este sociolog
