Jurnaliştii evită să discute, la nivel public, despre o practică ce cuprinde tot mai agresiv această breaslă, iar cei incriminaţi se ascund, de cele mai multe ori, în spatele sintagmei “atac la libertatea de exprimare”. În realitate însă, dosarul deschis pe numele lui Sorin Alexandrescu, reţinut joi de către DNA pentru acuzaţia de şantajare a administratorului RCS&RDS, Ioan Bendei, nu este o premieră în România.
Primul caz în urma căruia a ieşit la iveală, în mod public, modul cum au înţeles unii jurnalişti să îşi câştige existenţa a izbucnit în 2005. Atunci, conducerea managerială şi editorială a cotidianului „Ziua de Iaşi“ a fost acuzată oficial de şantaj prin presă. Parchetul Naţional Anticorupţie (devenit între timp Direcţia Naţională Anticorupţie – DNA) a declanşat urmărirea penală împotriva a cinci angajaţi ai cotidianului mai sus menţionat.
Printre cei anchetaţi s-au aflat directorul ziarului, Florin Ghiocel Asimionesei, acuzat că ar fi încercat, prin ameninţări şi şantaj, să obţină contracte de publicitate de la oameni de afaceri locali, redactorul-şef, Alin Tocan, un alt fost director, directorul de marketing şi un agent publicitar. Plângerea împotriva acestora a fost depusă de avocatul Mihail Vlasov, care reprezenta un grup de 11 oameni de afaceri locali, printre care şi deputatul, la acea vreme, Relu Fenechiu. Reţeta după care acţionau cei incriminaţi era clasică. Oamenii de afaceri locali le-au declarat procurorilor că ziarul declanşa împotriva lor o serie de atacuri nefondate. Apoi, pentru a încheia campaniile de presă, jurnaliştii solicitau celor în cauză să încheie contracte de publicitate cu cotidianul.
Dosarul de şantaj de la „Ziua de Iaşi“ nu a fost unul simplu. Până la urmă au fost trimişi în judecată doar directorul Florin Asimionesei şi redactorul-şef Alin Tocan, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj şi asociere pentru comiterea de infracţiuni. Cei doi au invocat în apărarea lor, ca şi reprezentanţii Antena Group astăzi, că prin procesul în care sunt târâţi se încearcă restrângerea libertăţii de exprimare a presei. Mai mult, au cerut strămutarea dosarului la Cluj, din cauza persoanelor cu influenţă în Iaşi care erau implicate în caz. Procesul a durat şapte ani, iar iniţial cei doi au fost achitaţi de Judecătorie şi Tribunal, conform datelor din aceeaşi lucrare.
Curtea de Apel a răsturnat însă decizia şi, în ianuarie 2013, dosarul s-a încheiat cu o altă premieră în jurnalismul românesc postdecembrist: Florin Ghiocel Asimionesei a fost condamnat definitiv la 3 ani de închisoare cu suspendare pentru şantaj în formă continuată şi plata unor daune morale şi materiale, Alin Tocan a fost condamnat la 2 ani de închisoare cu suspendare pentru aceleaşi acuzaţii.
Corupţie şi la Cluj
La doar un an după izbucnirea scandalului de corupţie prin presă de la Iaşi, un caz similar a pornit la Cluj. Directorul general al trustului Gazeta, Liviu Man, directorul de investigaţii al „Gazetei de Cluj“, fost comisar de poliţie Ioan Oţel, directorul executiv, directorul administrativ, şeful departamentului Protecţie Internă şi şefa departamentului de publicitate al „Gazetei de Oradea“ au fost puşi sub urmărire penală pentru acuzaţia de constituire a unui grup infracţional şi şantaj în formă continuată. Procurorii susţineau că managerii de presă ar fi şantajat în 2004 oameni de afaceri, politicieni şi directori de instituţii publice. „Aceştia ar fi fost ameninţaţi cu darea în vileag în cadrul publicaţiilor Trustului Gazeta a unor informaţii dacă persoanele respective nu încheiau contracte de publicitate. Procurorii spun că o mare parte din foloasele astfel obţinute erau utilizate în interes personal de şantajişti. Cei şantajaţi ar fi din judeţele Cluj şi Bistriţa”.
Ulterior, anchetatorii au reuşit să-l convingă pe şeful Departamentului de Protecţie Internă din cadrul trustului Gazeta, Adrian Avarvarei, să colaboreze cu ei. Acesta a descris cu lux de amănunte maniera în care ar fi funcţionat echipa de şantaj din cadrul trustului. “Procurorii spun că şeful grupului de şantajişti ar fi fost preşedintele trustului Gazeta, Liviu Man. Acesta îi punea pe directorul de investigaţii, fostul comisar de poliţie Ioan Oţel, şi pe fostul ofiţer de informaţii, Adrian Avarvarei, şef al Departamentului de Protecţie Internă, să facă rost de informaţii despre diferiţi oameni. Apoi, angajaţii departamentului de marketing-publicitate, printre care directorul executiv, Aurel Mureşan, directorul de marketing Dorel Vidican şi contabila Anca Elena Cocuţ erau trimişi să încheie contracte de publicitate cu persoanele vizate. În cazul în care «victimele» refuzau, informaţiile negative referitoare la aceştia erau publicate în ziarele şi în revistele trustului Gazeta”.
Deşi au trecut deja şase ani de la momentul trimiterii în judecată a celor de la trustul Gazeta, nu s-a ajuns la o sentinţă definitivă în acest caz până în momentul redactării acestei lucrări. Procesul se află în desfăşurare la Tribunalul Brăila, fiind abia la prima instanţă.
Dan Diaconescu şi şantajul
“Poate cel mai celebru dosar de şantaj prin presă din ultimii ani este cel care îl vizează pe Dan Diaconescu, figura centrală a postului de televiziune OTV şi artizanul unuia dintre cele mai surprinzătoare partide politice din România – raportat la succesul electoral rapid pe care l-a avut în anul 2012 – Partidul Poporului”, potrivit volumului “Mass-media şi democraţia în România post-comunistă”. Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au declanşat, în 2010, urmărirea penală în cazul lui Dan Diaconescu şi a unuia dintre colaboratorii săi – Doru Pârv – pentru că l-ar fi şantajat pe primarul din Zărand, judeţul Arad, Ioan Florin Moţ, cu difuzarea unui film compromiţător la adresa sa. „Moţ i-ar fi plătit lui Pârv, în două tranşe, 30.000 de euro şi 4.200 de lei, bani care i-ar fi fost destinaţi lui Dan Diaconescu. Cu toate acestea, la circa o lună de la aceste plăţi, Diaconescu a anunţat în emisiunea sa că va difuza informaţii senzaţionale despre primarul Moţ. În seara în care la OTV erau anunţate dezvăluirile, primarul l-ar fi sunat pe Pârv ca să blocheze difuzarea filmului, deoarece ar fi plătit banii. Atunci, Pârv ar fi plusat şi ar fi cerut şi alte sume, în total aproximativ 200.000 de euro. Primarul ar fi promis banii, iar filmul nu a mai fost difuzat”. În apărarea sa, Dan Diaconescu a declarat că nu a mai difuzat dezvăluirile deoarece nu erau suficient documentate de reporterul care a realizat ancheta jurnalistică. Patronul OTV a mai spus că la fiecare emisiune pe care o moderează, sunt anunţate trei, patru dezvăluiri, dar că nu se epuizează toate subiectele din lipsă de timp. Argumentele sale nu au fost luate în considerare de judecători, care au decis arestarea realizatorului de televiziune şi a colaboratorului său pentru 29 de zile. Totuşi, Dan Diaconescu a făcut recurs şi a fost eliberat după numai trei zile.
Ulterior, procesul acestuia a trenat, astfel încât până la această dată nu a trecut nici de prima instanţă.
LOCAL
Alte forme de şantaj
Cazurile amintite reprezintă doar vârful aisbergului corupţiei din presa românească, cei prinşi de autorităţi. În general, victimele şantajului de presă, de multe ori nici ele cu un istoric curat, preferă să plătească şi să tacă, tocmai pentru a nu stârni şi mai mult furia deţinătorilor de media. Apoi, există forme de şantaj care nu vizează direct obţinerea de bani. La nivel local, proprietarii de presă se mulţumesc şi cu un sediu gratis oferit de primărie sau cu o locuinţă de la stat.
INTERBELIC
„Şantajul şi etajul”
Partizanatul politic şi corupţia nu au lipsit, în presă, nici între cele două războaie mondiale. Cazul cel mai cunoscut în epocă a fost cel al lui Pamfil Şeicaru, patronul ziarului „Curentul“, pe seama căruia s-a şi inventat sintagma „Şantajul şi etajul”. În acei ani, campaniile de presă erau „conduse, când era necesar, cu tenacitate şi ferocitate, până la istovirea adversarului” şi nu erau specifice doar acestei publicaţii. Totuşi, „Curentul“, cotidian care a funcţionat între 1928 şi 1944, se specializase în astfel de campanii dure împotriva unor societăţi industriale, bancare şi comerciale, care, în final, acceptau să plătească sume importante pentru tăcerea jurnaliştilor. Aşa se face că, în scurt timp, „Curentul“ a căpătat un sediu impunător şi o tipografie dintre cele mai moderne din lume la acea vreme. În paralel, averea lui Pamfil Şeicaru a crescut considerabil, ceea ce i-a permis să intre şi în politică, ca deputat în Parlamentul României, între 1933 şi 1938.
3 ani de închisoare, cu suspendare, a primit Florin Ghiocel Asimionesei, director „Ziua de Iaşi“, pentru şantaj în formă continuată.
2 ani de închisoare, cu suspendare, a primit Alin Tocan, redactor-şef „Ziua de Iaşi“, pentru aceleaşi acuzaţii.
