Ca reprezentant al Bisericii Anglicane in Europa, a fost un mare privilegiu pentru mine sa spun “Bun venit” tuturor celor ce s-au adunat in rugaciune in biserica noastra din Bucuresti.
De fapt, in fiecare duminica, noi aducem impreuna un grup de oameni destul de distinct pentru slujbele noastre. Acesta nu include numai anglicani, ci si reprezentanti (vorbitori de engleza) din multe Biserici din toata lumea: luterani, romano-catolici si presbiterieni. Si, bineinteles, intre inchinatori intra si un grup insemnat de romani, care sunt atrasi de slujbele noastre, din diverse motive.
Totusi, in pofida acestui pluralism, ramane faptul ca “Biserica Invierii” din Bucuresti reprezinta o separare. Biserica noastra Anglicana conduce o “asa-numita” Comuniune Anglicana, care este – in momentul de fata – departe de a fi intr-o comuniune linistita. Aici, in Bucuresti, la 200 metri de noi exista o biserica ortodoxa, la 500 metri, o biserica romano-catolica. Si acestea sunt doar doua exemple. Saptamana de saptamana, noi tinem slujbele separat si numai intr-o saptamana din an ne adunam pentru o serie de rugaciuni comune.
In principiu, nu-i nimic rau in aceasta diversitate. Spre exemplu, pentru multi dintre cei adunati intr-o astfel de seara slujba tinuta in biserica mea ar parea stranie si confuza. Si acelasi lucru s-ar putea spune de catre enoriasii mei aflati in alte biserici, cu alte ocazii similare. Noi toti, sper, mergem la biserica sa-l slujim pe Dumnezeu si, pentru ca aceasta sa aiba sens, este destul ca noi sa fim impacati cu tot ceea ce ne inconjoara. Si, bineinteles, acest lucru este primit de Dumnezeu, atat timp cat si noi acceptam realitatea unei singure Biserici, a unei singure credinte si a unui singur Dumnezeu.
Totusi, daca noi acceptam acest statu-quo si, astfel, suntem multumiti sa acceptam mai multe structuri ecleziale, incat fiecare sa poata sluji intr-o forma, stil, cultura, limba, in care se simte confortabil, la el acasa, trebuie – in egala masura – sa urmam indemnul pe care Isus l-a adresat ucenicilor Sai, inainte de a fi tradat: “Privegheati!” Fiindca, daca noi acceptam diversitatea, avem si obligatia ca, in acelasi timp, sa ne deschidem inimile spre unitate – unitate cu “u” mic, o unitate care exista in fiecare clipa, in fiecare zi, nu doar pentru o saptamana in fiecare an, atunci cand noi celebram Saptamana de Rugaciune pentru Unitatea Crestinilor, cu “U” mare.
Voi incheia acum cu un gand care ar putea fi luat in considerare de noi toti. In timpul Saptamanii de Rugaciune comuna, cele sapte Biserici participante au spus “Bun venit” multor straini care le-au calcat pragul, straini in sensul ca noi nu-i recunosteam. Ce am fi facut daca unul dintre ei ar fi fost Isus? Si, daca Isus a fost sa vina la Bucuresti in aceasta Saptamana, pe care dintre Bisericile noastre a ales-o sa intre in ea? Bineinteles, noi speram, fiecare dintre noi, ca El va intra in “Biserica noastra”. Dar, daca El a ales “Biserica noastra”, a facut-o ca sa participe la celebrarea noastra sau ca sa-i mustre pe “preoti si pe batrani” pentru orbirea si nebunia lor?
Sper ca noi sa reflectam asupra acestei posibilitati, ca Hristos sa apara in orice moment in Bisericile noastre. Sa ne rugam ca, daca El apare, sa fie bucuros sa ni se alature in celebrarea noastra. Amin!
