Publicate fragmentar in revista „Vatra”, paginile din romanul lui Radu Mares, aparut recent in colectia Frontiera a Editurii Aula, dadeau impresia unui peisaj uman tern, cu preocupari marunte, fara vreo relevanta superioara. Un grup de barbati de diferite profesii intelectuale, adunati laolalta de pasiunea pentru pescuit, se reunea din cand in cand, cu oarecare ritmicitate insa, la o carciuma din „marele oras transilvan”, a se citi Cluj-Napoca, pentru a taia diferite fire in patru. Parea a fi un exces de analiza in proza acestui scriitor afirmat in deceniul opt al veacului trecut, dar care nu mai figura aproape deloc in evidentele literare ale acestei (noi) vremi.
În roman ca totalitate lucrurile se schimba esential si toate acele mici fragmente de viata se reorienteaza, compunand tabloul existentei zilnice in anii socialismului victorios, fara nici un fel de ostentatie, fara lozinci anticomuniste, fara macar obisnuitele iesiri in peisajul politic ale oricarui prozator care crede ca se respecta. Încet-incet, poate putin cam incet pentru graba de azi, povestea se orienteaza spre pictorul Victor Dabija si cele ce se petrec in jurul sau, cu clasa de studenti careia ii este dascal, cu familia sa, in doua ramuri, cea moldoveneasca, de unde provine, si cea ardeleana, in care a intrat prin mariajul cu frumoasa Liz, fiica „tovarasului Moraru de la judet”. Prozatorul conduce povestea cu grija pentru echilibru si stabilitate, ca sa zicem asa, luand lucrurile din unghiul celor despre care scrie, care e intotdeauna unul al firescului, oricat de nefiresti ar fi cele ce se petrec in jurul lor. Altfel personajele nu ar putea sa supravietuiasca, iar unele chiar nu pot nici asa. Accelerarea apare spre sfarsit, unde se aglomereaza si intamplarile tragice sau, oricum, mai putin obisnuite: sinuciderea studentei sale suspectata de Securitate ca ar complota impotriva regimului, despartirea lui Victor Dabija de fiica „tovarasului Moraru de la judet”, intre timp tata socru fiind retrogradat, incercarea doctorului Puscasu, un membru al grupului de pescari amatori, de a trece granita spre Ungaria pe jos.
Radu Mares a produs un roman solid, echilibrat, stabil, daca putem spune asa, fara cea mai mica incercare de a ne baga pe gat vreo interpretare de-a sa. Insistentele analize nu par a fi incluse in scopul de a ni se impune, ci ca niste propuneri de viziune asupra celor care se intampla.
Carte densa, si la propriu, si la figurat, „Ecluza” ar trebui sa se impuna ca o aparitie de neocolit in clasamentele prozei romanesti de anul trecut. Spun ar trebui pentru ca, stiind ca prozatorul traieste retras, intr-o margine a Clujului, fie si literar, deci in afara grupurilor de influenta, cartea sa are toate sansele de a trece foarte putin semnalata. Si ar fi pacat.
Daca va veti intreba „cine e Radu Mares?” gasiti aici un raspuns. Radu Mares a debutat in 1972, cu romanul „Anna sau Pasarea Paradisului”, pentru care a primit premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, a publicat apoi o culegere de proze (mai) scurte, „Cel iubit” (1975), romanul „Caii salbatici”, in 1981, „Pe cont propriu” in 1985, „Anul trecut in Calabria” (2002) si eseul „Manual de sinucidere” in 2003.
