Aproape cinci milioane de oameni s-au uitat măcar un minut la ultima ediţie a show-ului cu acelaşi nume pe un canal din România. Asta e cu vreun milion mai mult decât oamenii care au o slujbă cu contract în această ţară, şi un pic mai mult decât numărul celor cu credite bancare, deşi mai puţin decât numărul celor care umplu mall-urile într-o lună, dat fiind că asta nu e, cum ai putea crede după preţuri, distracţia clasei mijlocii. A râde de unii nenorociţi care au inocenţa de a se crede talentaţi, care e esenţa showului „Românii au talent” pare să fie o mare distracţie naţională, ca şi conlocuirea ani de zile cu Irinel şi Monica, în casa lor goală de orice interes de pe B1TV. Am auzit că e mare înghesuială de aspiranţi în România la reality-showuri: e o slujbă foarte dezirabilă să îţi bagi o cameră de luat vederi în casă şi să primeşti salariu că fumezi, înjuri, găteşti, te uiţi la televizor, vorbeşti la telefon şi aşa mai departe. Numai că nu oricine are norocul să apuce aşa ceva, deşi mai toţi oamenii pe care îi interviez eu când ofer vreo slujbă au aerul că de fapt asta caută. Sînt unii cu maxim talent, de exemplu mulţi comentatori TV, de stânga şi mai nou şi de dreapta, care reuşesc şi iau chiar bani de la televiziuni ca să fie filmaţi în starea lor naturală de dat cu părerea, deşi nu au şi nu au avut niciodată nici o bază, fie şi firavă, pentru părerile lor.
Românii au talent şi le place să audă asta despre ei înşişi, la plural mai mult ca la singular. De fapt la felul cum e organizată şcoala la noi, şi cum va fi organizată şi de acum înainte, nici să fie adevărat nu avem cum afla. Singura căutare organizată de talent e asta de talent kitsch, sponzorizată de emisiuni tabloid. Pe vremuri măcar căutam copii pentru gimnastică, moştenirea pozitivă a sportului sub socialism. Probabil că fotbalul şi el reuşeşte să mai strîngă aşa, spontan. Pianul însă, sau alte talente mai puţin de maidan, ţi-ai găsit. Lipsa lor de valoare socială e aşa de mare, că nici dl Funeriu nu-şi dă seama că poate rolul principal al şcolii e să apropie pe oricine de vreun pian, ca să aibă ocazia să se convingă dacă are talent sau nu. Dar am divagat. Nu are rost să vorbim de şcoala şi societatea organizată să îngroape orice talent care nu e duzină şi nu reflectă nimic veritabil excepţional. Dimpotrivă, hai să luăm azi pe bune ideea că românii au talent. Foloseşte asta la ceva, oricum ai defini talentul? Asta e întrebarea. La asta răspundem azi.
Una din marile întrebări ale timpului nostru în care toată planeta a devenit un loc comun este ce anume aduce succesul unei naţiuni. Când putem spune că o ţară se dezvoltă? O creştere economică de câţiva ani nu înseamnă nimic. Laureatul premiului Nobel pentru economie, Douglass North, o spune fără echivoc în ultima sa carte: ţările de nivel dezvoltat, vreo douăzeci la număr, au avut nevoie de creştere economică încontinuu câteva sute de ani. Sigur, noi am venit târziu în jocul ăsta. Am avut ghinionul să aparţinem imperiului celui mai slab din punct de vedere economic din Europa, cel otoman, şi norocul să dăm vina pe el pentru toate cele. De aceea pornim ceasul pentru România doar de la independenţa sa economică, de la tratatul de la Adrianopol. Un economist britanic, Michael Palairet, a făcut statistica o sută de ani după, şi a concluzionat că primul secol a trecut degeaba. Fără a pune la socoteală comunismul, a cărui moştenire e complicată şi n-o s-o desluşească talentaţii de strânsură puşi de Volodea în fruntea institutului de studiu, suta de ani precedentă a fost timp pierdut pentru dezvoltare, la sfârşit nu era mare diferenţă faţă de început. Din 1989 încoace, am crescut amărâta de economie a lui Ceauşescu, aia de vindea lui Gadafi televizoare cu lămpi, cu vreun sfert, asta e tot, şi de vreo doi ani dăm înapoi din sfertul ăsta. Şi în tot timpul ăsta noi am produs pe Petrache Lupu de la Maglavit, pe Constantin Tănase, pe Adrian Păunescu, ce să mai vorbim de Rică Răducanu şi Mircea Badea. Cum, toate astea nu s-au adunat undeva? Nu. Nicăieri. Talentul e insuficient. De fapt nu se pune.
Lipsa de dezvoltare a României nu e un sindrom masochist al câtorva intelectuali. E o realitate, care ar fi mult mai des discutată dacă spaţiul de dezbatere publică nu ar fi confiscat la noi de specialişti în literatură autohtonă (la fel de nedezvoltată ca ţara) sau ideologi semialfabetizaţi. Am avut o singură ocazie de a ne arăta talentul, când am intrat în UE. Am folosit-o din plin, mi-e şi ruşine să spun cum o ţară ca noi, în care profitarea de pe urma embargoului impus fostei Iugoslavii nu a fost afacerea câtorva, ci o chestie de masă, de la preşedintele Curţii de Conturi la mai toţi şoferii profesionişti din Banat, a folosit embargoul ca să plângă la Bruxelles că dezastrul economic nu era vina noastră. Sau cum, văzând că nimeni nu era convins de eforturile noastre anticorupţie la BXL am pus mâna de am făcut Coaliţia pentru un Parlament Curat, după care corupţia şi-a revenit la loc, dar europenii s-au înduioşat când au văzut ce mare dinamică socială e la poporul nostru contra corupţiei. Cât era de mare, s-a văzut în 2007, când doar 3000 de persoane s-au strîns în Piaţa Universităţii să o apărăm pe Monica Macovei, audienţa emisiunii „Românii au talent” în cel mai nepopulat cătun din România. Diverşi tineri se agită zilele astea să o mai convingă odată pe Monica Macovei să mântuiască propriul ei popor, ca într-o piesă de T.S. Eliot dragă mie, în care englezoaica idealistă pleacă în Africa să civilizeze pe canibali, care bineînţeles că o mănâncă până la ultimul oscior.
Dar să lăsăm momentul nostru de talent european, că a trecut şi iată-ne înapoi la realitate, la ţara nemodernă, dar cablată la Românii au talent, la acea naţiune pentru care prezentul nu se se pune, vorba Adei Milea, care votează şi candidează, iau credite şi cumpără, privesc şi trăncănesc. Numai că nu se dezvoltă, pentru că popoarele care se dezvoltă, alea douăzeci şi ceva, plus alea puţine care reuşesc să le copie (Japonia, Coreea de Sud) au cu totul alte mentalitate: muncesc non stop, cred că avuţia agonisită e o valoare în sine, nu ca să cumperi din ea o curea de piele la mall de valoarea pe care o produce un muncitor român într-o lună de lucru, cînd se confruntă cu concurenţa fac un produs mai bun, nu dau un telefon, nu cred în vrăjitoare, ci îşi cresc copiii să aibă iniţiativă şi în timpul liber să ajute alţi oameni, nu să se uite la televizor. Pe scurt, sunt nişte puritani lipsiţi de farmec şi talent, cărora le-am putea da lecţii o sută de ani la capitolul cum să te simţi bine şi să-ţi trăieşti viaţa, unicul la care excelăm. Că veni vorba, am fost în iunie în Grecia anul trecut, în timpul grevelor celor mari, că aveam un proiect. Deşi nu era nici picior de turist, terasele în Plaka şi Akropolis, care n-au fost niciodată prea ieftine, erau pline – de greci. Ai fi zis că aşteptaseră să plece turiştii ca să ocupe în sfârşit locurile cele mai bune, unde să-şi cheltuiască tot venitul lor sau al familiei nestingheriţi de economia vulgară a turismului. Asta e cultura ţărilor care nu se dezvoltă, poate să le dea Dumnezeu mine de aur sau mare albastră, tot degeaba. Că pentru dezvoltare nu e nevoie de resurse. Tot ce trebuie e să nu ai talent. Că talentul distrage de la virtuţile capitalismului, care sunt individualismul, austeritatea, disciplina, munca şi iniţiativa – înşiruite de Weber în frumoasa lui carte despre raţionalizarea lumii, care a adus capitalismul într-o bucată din Europa de nord.
Vă rog, în încheiere, să nu aud pe aicea proteste că diagnosticul e corect, dar nu am dat soluţii. Soluţia e la îndemâna tuturor. Dar nimeni nu o pune în practică. Votanţii de stânga sunt Ok să fie reprezentaţi de oameni în Jeepuri negre. Cei de dreapta n-au nici o problemă să aibă securişti cu acte preşedinţi, ba chiar de onoare. Dacă mâine apare un partid care are ca program să se anuleze datoriile la credite de consum şi să se ieftinească benzina îl votează toată lumea. Intelectualii autohtoni, dacă nu îi plătesc mogulii sau statul, mor de foame, că talentul lor nu se converteşte în vreo valoare de piaţă, deci pot fi luaţi la kil, nu individual, la rigoare şi scuipaţi, ca să îşi ştie locul. Muncitorul stă liniştit în economia capitalistă veşnic de stat, ştiind că îl apără sindicalistul, care se întreţine din ce colectează de la cine nu plăteşte taxe. Mai fiecare om cu care dai mâna la Bucureşti o strânge în aceeaşi zi pe a multora din cauza cărora toate sunt cum sunt, cu aceeaşi dezinvoltură. Cu toate astea lumea e mai degrabă bine dispusă, câtă vreme are unde-şi cheltui salariul până la cel de luna viitoare. Singurul pesimist sunt eu, pentru că citesc literatură despre dezvoltare şi pentru că nu mi-a dat Dumnezeu nici o brumă de talent.
