E comic şi instructiv a urmări felul în care presa străină încearcă să înţeleagă şi să explice situaţia din România: în partea stângă a ringului, un partid liberal (adică de dreapta, precizare care nu e inutilă) ce s-a aliat cu socialiştii pentru a răsturna un guvern tot de dreapta, care caută să aplice nişte măsuri fără de care, cum o ştiu toţi politicienii, indiferent de culoare, ţara va da faliment şi va fi degradată de către agenţii la nivelul de „junk”. Lângă ei, tot în stânga, socialiştii care, vreme de un deceniu, au condus printr-un amestec de ultraliberalism haotic şi clientelism banditesc. Sub socialişti s-au făcut „privatizările” şi au apărut mogulii şi marile averi, într-o împerechere incestuoasă a structurilor vechiului regim cu serviciile de informaţii şi elita economică şi politică. Aceştia sunt cei care plâng astăzi de mila învăţătorilor şi a pensionarilor.
În partea dreaptă a ringului, nişte partide, desigur, de dreapta, PDL şi partidul-teflon UDMR, care taie un sfert din salariile funcţionarilor publici, printre care şi pe ale celor din învăţământ, cărora acum doi ani Băsescu le promisese dublarea salariilor. O coaliţie fără altă ideologie decât aceea a supravieţuirii şi a menţinerii la putere, chiar prin aranjamente groteşti şi în mod vizibil nefuncţionale.
Este evident că în contextul românesc stânga şi dreapta nu mai înseamnă nimic – altfel, ce-ar cauta liberalii de partea socialiştilor, cu riscul de a-şi confuziona şi mai tare alegătorii? De ce protestează liberalii împotriva reducerii anunţate a numărului de birocraţi publici, când „degresarea” administraţiei statului este un element fundamental al strategiei liberale de guvernare de pretutindeni?
Aici ar fi instructivă o comparaţie cu Grecia. În aparenţă, situaţia acolo ar părea inversă: în Grecia, socialiştii aflaţi la putere au descoperit dezastrul lăsat în urmă de dreapta lui Karamanlis. Socialiştii sunt acolo cei care aplică măsurile de austeritate fără de care UE nu ar fi sărit să răscumpere Grecia cu bani luaţi din contribuţiile altor ţări, în special din cele ale Germaniei, ai cărei cetăţeni primiseră asigurări că nu se va întâmpla niciodată asta. Conservatorii greci, aşadar, care ştiu ce au lăsat în urmă, tac. Nu îi auzi urlând că guvernul lui Papandreou practică un „genocid social”. Nu îi vezi că vin cu voturi de neîncredere unul după altul. Nu, pentru că ei ştiu că, dacă ar lansa demagogic masele asupra parlamentului şi guvernului şi dacă Noua Democraţie (partidul conservatorilor eleni) ar reveni la putere în acest moment, atunci ei ar fi cei nevoiţi să aplice respectivele măsuri impuse. Cu o viclenie politică elementară, conservatorii eleni sunt, de fapt, bucuroşi că nu ei se află la putere în acest moment, că nu ei trebuie să dea socoteală de felul dureros în care se iese din criză, şi atunci îşi aşteaptă momentul.
Dezideologizarea vieţii politice româneşti şi reducerea ei la o mreajă de duşmănii personale şi râci frustrate s-a petrecut, desigur, pe fundalul unei estompări a graniţelor ideologice în întreaga Europă. E drept, pe planul afilierii supranaţionale, PDL este la creştin-democraţi, iar PNL la liberali, însă putea fi şi invers. Formaţiunea creştin-democrată din Parlamentul European (PPE) este un fel de depozit în care au intrat de-a valma conservatorii britanici (ieşiţi, între timp), partidul lui Berlusconi şi Fidesz-ul maghiar. Nici unul dintre acestea nu are ceva creştin, iar în unele cazuri, nici măcar democrat.
Stânga europeană şi-a pierdut discursul tradiţional, iar temele ei au fost deturnate de dreapta. Aşa se face că lideri de dreapta care, până mai ieri, nu încetau să tune împotriva intervenţiei statului şi care repetau mantra pieţei libere, şi anume că orice conflict se rezolvă singur dacă lăsăm să funcţioneze „mâna nevăzută a pieţei”, naţionalizează acum bănci şi industrii fără să vadă nici o contradicţie în asta.
Politica românească nu a ţinut însă niciodată cont de asemenea distincţii. Pentru ce să încărcăm mintea oamenilor cu asta, când e mai simplu să-i îmbrăcăm în roşu, să le dăm manechine de ars în stradă şi să le spunem că sunt victimele unui genocid? Doar politicienii trebuie să vorbească poporului pe înţelesul lui, nu?
