2.2 C
București
sâmbătă, 23 noiembrie 2024
AcasăSpecialRomânia: cultura ruşinii sau a vinovăţiei?

România: cultura ruşinii sau a vinovăţiei?

Este România o cultură a ruşinii sau a vinovăţiei? E mai mult aici decât o simplă interogare retorică. Antropologia contemporană, poststructuralistă şi postmodernă, a glosat insistent pe tema divizării societăţilor umane în două mari categorii: culturile ruşinii şi cele ale vinovăţiei. Există gradări, desigur, şi modele-hibrid, însă, teoretic, culturile cad într-unul sau altul dintre aceste două mari modele. La un nivel imediat, trăsăturile culturale ale celor două scheme culturale sunt limpezi: creştinismul, de pildă, este cultura prin excelenţă a vinovăţiei; islamul, în schimb, e cultura ruşinii. („Cultura” nu implică aici nimic pozitiv, ci e doar un termen care caută să sintetizeze trăsăturile principale ale unei societăţi.)

În creştinism, cultură a păcatului primordial şi a ispăşirii, ideologie în care un mântuitor s-a jertfit pentru a curăţa neamul omenesc de păcate, este evident că vinovăţia constituie trăsătura culturală primordială. În islam, în schimb, unde noţiunea de „păcat” e atenuată până la a coincide cu cea a greşelii individuale, ceea ce contează este imaginea pe care fiecare credincios o proiectează în ochii celorlalţi. Primordial în islam e doar statutul social al fiecăruia, statut care se concretizează în dorinţa de a nu „pierde faţa” în public şi de a beneficia de respectul celorlalţi, indiferent de stările sufleteşti individuale. De aici vine importanţa primordială a „ruşinii” în islam. Dacă fata ta se mărită cu cine nu trebuie, dacă dezonorează familia, atunci ruşinea trebuie spălată, pentru ca familia să-şi poată menţine rangul social. Nu există loc, într-o asemenea cultură, pentru noţiunea de păcat primordial.

Care este însă locul nostru în această categorisire culturală mondială, ştiind că ea nu ţine de religie, aşa cum a putut părea că ar reieşi din scurtul rezumat antropologic prezentat aici? Există culturi creştine, precum în Balcani, la sârbi sau la albanezi (catolicii din nordul Albaniei sunt cei care au păstrat cel mai strict tradiţiile tribale medievale), care sunt pure culturi ale ruşinii. Păcatul primordial nu joacă acolo nici un rol, în ciuda religiei creştine, în schimb, ceea ce contează este privirea celorlalţi, spălarea ruşinii prin vendetta, respectul social. La fel, societatea tradiţională siciliană sau cea japoneză se bazează, în special, pe menţinerea rangului în societate al fiecărui membru, exact ca în islam. Totul e să-ţi accepţi rangul fără a simţi ruşine. Nu intervine acolo nici un sentiment de vinovăţie, în afară de cazurile în care individul nu face ceea ce grupul social aşteaptă de la el.

În schimb, în Europa creştină şi în America, unde funcţionează un caz clasic de cultură a vinovăţiei, acest sentiment penetrează funcţionarea întregii societăţi. Vinovăţia creştină, cea a copiilor care poartă păcatul părinţilor, vinovăţia postcolonială a stângii occidentale în faţa suferinţelor lumii a treia, considerată a se găsi în plin dezastru socio-economic din cauza colonialismului trecut european, vinovăţia democraţilor americani în urma neocolonialismului yankeu etc., etc. – cultura vinovăţiei penetrează întregul Occident…

Până şi aici se vede însă marea diferenţă dintre culturile dominante pe planetă: acolo unde Occidentul se simte vinovat de colonialismul trecut, islamul nu simte altceva decât ruşine şi nostalgie pentru Andaluzia pierdută, pentru faptul că peninsula hispanică a fost musulmană în Evul Mediu timpuriu, dar a fost ulterior pierdută…  pentru asta lumea islamică simte ruşine, iar nu vinovăţie… Ruşinea de a fi pierdut o provincie, iar nu vinovăţie pentru a o fi cucerit-o iniţial.

Aşa pusă problema în raport cu situarea culturii române, apare deodată un abis de trăsături negative în ce ne priveşte… pentru că noi suntem simultan ŞI o cultură a ruşinii, ŞI una a vinovăţiei!… La noi culpabilizarea şi ruşinea încep din copilărie. Ajunge să ciulim urechea pe stradă sau în grădiniţe şi şcoli şi să auzim cum îşi apostrofează părinţii copiii: în acelaşi timp „să-ţi fie ruşine” şi „tu eşti de vină”… O dublă valenţă negativă – ruşine ŞI vină în acelaşi timp -, care nu lasă loc decât pentru o profundă ură de sine. Aşa se explică de ce atât de mulţi români emigraţi nu îşi practică limba cu copiii născuţi în străinătate. Ruşinea şi vinovăţia se amestecă, determinându-i să nu transmită copiilor o cultură atât de neînsemnată şi încărcată negativ. La fel, în ţară, între noi, amestecul de ruşine şi culpabilitate are un efect paralizant: pentru ce să ne luăm de miniştri şi Guvern şi să-i criticăm, când ştim că, de fapt, nu valorăm mai mult decât ei şi că, la urma urmei, puşi în locul lor, nici noi nu am fi mai breji… Ca să nu mai zic de câte avem să ne reproşăm!… Un autoblocaj total paralizant!… Să ne fie oare ruşine de asta sau să ne simţim vinovaţi? 

Dan Alexe
Dan Alexe
Dan Alexe, corespondent Bruxelles
Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă