Criza politică din România acestor zile ia tot mai mult forma unei bătălii dure, menite să facă victime, fără remuşcări, atât printre oameni, cât şi printre instituţii. După mitingul de sâmbătă de la Iaşi s-a văzut şi că militanţii de ambele părţi sunt dispuşi să se încaiere fără să mai distingă între partizanatul politic manifestat în limite legale şi dezlănţuirea dincolo chiar de fruntariile unei minimale educaţii personale.
Nu a părut deplasat ca, în numele susţinerii unuia, împotriva altuia, un bărbat să lovească o femeie, semn că ea nu mai beneficia în ochii agresorului de imunitatea pe care i-o asigura, în principiu, statutul de femeie şi datoria deferenţei, devenind pur şi simplu un alt chip al adversarului necesar să fie anihilat în numele partizanatului propriu. De aici până la molestări mai serioase, de grup, ca în vremurile începuturilor de postcomunism, nu mai e decât un pas. Diferenţa care s-ar putea observa ar fi una defavorabilă momentului actual: pe atunci, categorii profesionale specifice erau asmuţite împotriva altora (mineri versus studenţi, intelectuali etc.). Acum, un cetăţean sare la altul în indistincţie perfectă faţă de orice alt criteriu decât cel al simpatiilor faţă de o tabără sau cealaltă. Părem pregătiţi, prin urmare, în orice clipă, să sărim cu promptitudine unii la gâtul altora, desfiinţând orice sens al solidarităţii şi coeziunii naţionale în schimbul modestului profit de a ne sprijini propriul campion. De aici până la puneri în practică mai ample şi mai grele de consecinţe nu e decât un pas. Politicienii pot fi mândri: războiul civil, şi dacă nu va avea loc, a devenit posibil şi, pentru destui, chiar acceptabil. Tristă performanţă!
Poate că şi asta ar fi de înţeles – de neacceptat rămâne, oricum – dacă marii campioni ar fi infailibili, înveşmântaţi în straiele prinţului fără de prihană şi ai performerului fără greşeli. În loc de asta, ce vedem însă? Râde hârb de oală spartă, vorba proverbului. Unul a guvernat ani de zile, aducând ţara la penurie, promovându-şi propriii baroni, numindu-şi la Curtea Constituţională, în fruntea unor institute şi instituţii propriii suporteri, asistând impasibil la promovări militare ale unor neinstruiţi şi patronând cu aplomb demnitari care falsificau numărători parlamentare. Celălalt, în nici două luni de zile de întâietate, s-a dovedit proprietar ilegitim de titluri academice, zelos fan al scurtăturilor procedurale, înlocuind Avocatul Poporului pentru că aşa îi venea bine, tăind şi spânzurând printre vârfurile parlamentare prin ambalarea suspectă şi accelerarea îngrijorătoare a procedurilor legale, preluând sub control Monitorul Oficial şi acumulând asemenea „merite” cu o viteză care a pus pe gânduri cu promptitudine cancelariile internaţionale, mai ales europene.
Rezultatul: stăm prost, acasă şi în Europa. Din războiul astfel declanşat ies prost, dincolo de distincţiile după culoarea politică – devenite inexpresive şi secundare – clasa politică de la noi, statul cu instituţiile şi oficiile sale, universităţile, intelectualii, comisiile naţionale de tot felul, poporul român. Doar atât, numai atâţia.
Cel mai frapant pare faptul că nimeni nu se gândeşte ce se va petrece după data faimosului campionat de partizanate interne: 29 iulie. Că puterea exclusă şi puterea succesoare văd aici izbăvirea, nu mă mir. Oricine câştigă va pretinde că are legitimitatea deplină pe care pronunţarea populară pare să i-o asigure, şi de-ar fi numai o jumătate de ţară cea care i-ar acorda încrederea. De cealaltă jumătate, nimănui nu pare să îi pese. La gradul de hainie şi de câinoşenie la care s-a ajuns acum, când injuria şi terfelirea celuilalt au devenit practici curente şi pe reţelele de socializare, între prieteni, producând retrageri zgomotoase de pe listele cu amici virtuali sau adeziuni la fel de pătimaşe, ne putem aştepta ca de pe la 1 august să avem două popoare şi două ţări. Una va fi, pesemne, cea a „ungurenilor”, cealaltă a „crinilor”. Că se va lăsa, ori ba, cu ciomăgeli stradale, îmi devine tot mai clar că nici ungurenii nu vor pârâi de entuziasm să conlucreze cu cei care ieri l-au votat pe „ălalaltul”, nici „crinii” nu se vor îmbărbăta cu ideea omenoasă că şi ceilalţi, pe care ieri îi scuipau, pot fi pupaţi pe obraz.
… Şi totuşi, dacă nu s-a luat undeva decizia că e momentul să dispărem spontan şi subit ca naţiune, ar fi momentul să ne gândim – şi noi, şi asmuţitorii mai sus puşi – cum vom petrece lunile şi anii următori împreună. La boicotul străinătăţii – investiţii, ioc; credit, nici vorbă; demnitate şi preţuire pentru români, adio – se va adăuga, în chip previzibil, şi boicotul intern. A făcut deja turul ţării ştirea despre un deştept de patron care i-a îngenunchiat triumfal pe angajaţii lui de altă părere politică, dându-le în mod clar de înţeles că libertatea lor de opinie poate fi garantată de Constituţie, dar e, oricum, exclusă din salariul pe care li-l acordă. Cu alte cuvinte, principiile generoase plutesc precum norii cumulus pe cer, dar dacă te învârţi după ele, lungimea funiei care te leagă de par se scurtează. Şi, evident, nici o instituţie a statului nu s-a gândit să se autosesizeze şi să îl întrebe pe respectivul ins ceva despre încălcarea drepturilor constituţionale ale angajaţilor lui. Pare în regulă, nu-i aşa?
Cine să aplice, după 29 iulie, pentru fondurile europene de care să beneficieze toţi? N-o făcea aproape nimeni nici până acum, producând absorbţia mirabilă pe care o probează piatra în faţa parfumului adus cu sine de un fluture lopătând către boschetul următor. Să o facă de aici încolo, de ce? Ca să lucreze ca fraierul pentru „ceilalţi”, pe care a exersat cu succes să îi deteste şi care, la rândul lor, îl urăsc cu toată sinceritatea? Şi cine va vorbi cu adevărat legitim în numele României? Care câştigător? Dacă pierde Băsescu, după toată tevatura, va mai avea USL suportul popular dezirabil pentru mari ac-ţiuni naţionale şi internaţionale? Iar dacă iese iar Băsescu, se mai poate amăgi că lumea întreagă a României e căzută în admiraţie pentru rectitudinea lui principială şi procedurală?
A fi român redevine astăzi o profesie; oricum ai privi-o, una perdantă. 
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
