Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Turism în pielea goală: nămol şi vârstnici dezinhibaţi la Sărata Monteoru

E o zi toridă de iulie în care ne facem drum cu grijă prin pădurea de pe dealurile Săratei Monteoru. În faţa noastră se aud voci. Apoi se disting clar siluetele a trei persoane. Sunt doi bărbaţi şi o ...

Share

Razvan Voiculescu 0 comentarii

31.07.2011 - 16:20

E o zi toridă de iulie în care ne facem drum cu grijă prin pădurea de pe dealurile Săratei Monteoru. În faţa noastră se aud voci. Apoi se disting clar siluetele a trei persoane. Sunt doi bărbaţi şi o femeie - toţi trecuţi de prima tinereţe.

Ne observă în spatele lor, dar nu se sinchisesc. Turiştii nu sunt o noutate în zonă aşa că nimeni nu simte nevoia să salute pe nimeni, nici măcar pe cărarea îngustă care şerpuieşte spre ceea ce pare a fi un luminiş. Cei trei înaintează cu mişcări greoaie, gâdâfind şi căinându-se. Îi urmăm. Am părăsit şoseaua care străbate staţiunea de 10 minute, la vederea unui semn discret cocoţat pe un stâlp: "La nămoluri". Ne aşteptam la o farmacie ad-hoc, dar nu la ceea ce urma să vedem.

La un moment dat, când dibuiesc câteva benzi albe şi portocalii legate de crengile copacilor, bărbaţii o iau la stânga, iar femeia la dreapta. Ne luăm după primii, care păşesc parcă mai sprinten spre luminiş. Ajungem la numai 20 de metri distanţă şi ne oprim brusc.

Aţi dat vreodată buzna peste cineva care se schimbă în cabina de probă? Dacă da, atunci veţi şti ce înseamnă să-ţi fie ruşine de ruşinea altcuiva. Când i-am văzut pe cei 10-15 bărbaţi, trecuţi de mult de prima tinereţe, goi-puşcă şi făcându-şi de treabă în bălţile cu nămol din luminişul cu pricina am vrut să facem cale-ntoarsă. Dar câţiva ne observaseră prezenţa, aşa că o retragere rapidă ar fi însemnat, pe de o parte, să ne recunoaştem vina de a le fi deranjat siesta şi, pe de altă parte, să-i stânjenim. Vinovaţi nu eram - ne aflam totuşi într-un loc public -, dar nici nu voiam să deranjăm. Aşa că am făcut singurul lucru posibil: am înaintat către ei şi le-am spus pe scurt de ce ne aflăm acolo.

Ghid de utilizare a nămolului

"Numai să nu ne filmaţi!", a reacţionat, extrem de amical, unul dintre bărbaţi. Dan Ştefan, după cum s-a recomandat, ne-a explicat cum şi de ce se foloseşte nămolul. Mai întâi, a arătat către cele două bălţi mari de pe platoul dintre copaci: "Acolo te bagi întâi să te uzi, ca să ţi se deschidă porii". Urmează unsul cu materia neagră şi vâscoasă, care se colectează din alte două ochiuri de apă, mult mai mici. "Stai aşa, cu nămolul pe tine, vreo 20 de minute. După ce se usucă te bagi din nou în apă, te clăteşti şi te dai iar", a completat bărbatul. El vine de peste 10 ani "La nămoluri" şi spune că asta l-a ajutat: "Am probleme cu articulaţiile, care îmi trosneau până să aflu de Sărata. Ca să aibă efect, tratamentul trebuie făcut de cel puţin 10 ori pe an. Am mai fost şi la Techirghiol pentru nămol, dar aici mă simt cel mai bine", a conchis Dan Ştefan.

Până la urmă, ruşinea e mai mult de partea noastră, a intruşilor. După ce se lămuresc că nu suntem de la "vreo Antenă", bărbaţii înnămoliţi îşi reiau fără grijă ritualul. La marginea bălţii mari, un bătrân îl ajută pe altul să-şi acopere spatele cu "medicamentul" negru. Puţin mai încolo, un alt senior, şi el complet gol, citeşte ziarul pe o pătură. Mai multe bidoane de 5 litri stau grupate lângă sursa de nămol. Apa de pe dealurile Săratei este şi ea privită ca un medicament.

"Duceţi-vă şi la femei!"

"Domnule, vin aici de 30-35 de ani. În special de când am ieşit la pensie, de 16 ani, vin încontinuu. După tratament mă simt mai bine, am balamalele mai uşoare, cum se zice. E reconfortant, plec de aici pe un alt traseu, care ţine până anul viitor", ne-a spus buzoianul Constantin Catargiu, în vârstă de 76 de ani. Doar ochii, gura şi nasul i se văd de după stratul de nămol. Lânga el, abia abţindându-se să nu râdă în gura mare, stă nepotul. Îmbrăcat, nici nu se gândeşte să-i imite pe bătrâni. Nu spune nimic, dar figura sa ghiduşă îi trădează gândurile: bărbaţi în toată firea, acoperiţi doar de nămol, dând interviuri pentru un ziar - ce poate fi mai comic?

Atitudinea copilului ne scoate din transa jurnalistică. Nămolul expus peste tot şi peste toţi începe să-şi răspândească mirosul greoi. Iar unul dintre "clienţi" ne sugerează, şiret, să facem paşi: "De ce nu vă duceţi şi dincolo, la femei?". Ceilalţi rânjesc. "Da, e un loc unde se strâng numai femei. Şi ele se dezbracă", adaugă hâtru acelaşi personaj, văzând mirarea de pe feţele noastre albe. Ne amintim de femeia care s-a despărţit de cei doi bărbaţi cu nici 15 minute în urmă. Curiozitatea are limitele ei. Le urăm "sănătate" şi ne retragem, odată cu un domn în vârstă care păşeşte ajutându-se de o umbrelă închisă. Puţin mai încolo de "locul faptei" se intersectează soţia şi se întorc amândoi, în linişte, spre şoseaua principală.

Cu blana la şosea

În Sărata Monteoru sunt şi alte privelişti de văzut. Dar turistul de ocazie are nevoie de ceva răbdare pentru a le descoperi.

Încă de la intrarea în staţiune, asfaltul cu hopuri, peticit în stilul deja familiar şoferilor români, se shimbă într-unul corect nivelat. Copacii se apleacă uşor peste drum şi umbresc curbele line, iar căldura duşmană pare o glumă de martie pentru câteva minute. La marginea drumului, vedem câte un prun sau o floarea-soarelui pierdute pe lângă casele de toate felurile. Aici se face trecerea bruscă de la natura armonioasă la estetica dezamăgitoare a staţiunilot româneşti. În Sărata, casele simple, cu gard din lemn şi grădină de legume, sunt înghesuite între hoteluri în expansiune şi vile cu cel puţin două etaje, unele puse în vânzare imediat ce sunt terminate.

Punctul turistic înfiinţat abia acum doi ani si postat imediat la intrarea în staţiune este sabotat vizual de talciocul de vizavi, unde se vând, la un loc, blănuri şi uriaşe obiecte gonflabile. Ştrandul îngrădit se ghiceşte 100 de metri mai încolo. La scăldat merg cei mai mulţi turşti, ignorând parcul dendrologic de la intrare, ce-i drept închis şi abandonat atunci când nu este ocupat de elevi, pentru că serveşte ca tabără de copii. În inima parcului se găseşte vila lui Grigore Monteoru, întemeietorul staţiunii.

Liniştea de la capelă

Peste drum de vilă, cufundată într-o atmosferă de abandon ireversibil, stă capela în care sunt îngropaţi Grigore Monteoru şi familia. Doar bucată de tablă scrie despre ce e vorba, iar un mini-parc separă capela de zgomotul şoselei. Nimeni nu este în jur să ofere detalii. Gardul sanctuarului jos poate fi sărit cu uşurinţă. O alee delimitată de copaci umbroşi duce direct spre capela încă impozantă, în ciuda ruginii de pe acoperişul de tablă şi a geamurilor sparte. N-am încercat uşa, ci doar ne-am aruncat privirea spre cele două cruci de piatră - copiii lui Monetoru. Calmul desăvârşit risca să aducă tristeţe, aşa că ne-am îndepărtat.

Pe deal, la mină...

Doar pliantele de la punctul turistic aduc aminte de originea staţiunii. O tânără blondă postată la biroul stabilimentului. O întrebăm câţi turişti vizitează staţiunea, în medie, pe lună sau pe an. "Nu ştim. Vin mai mulţi în weekend!", răspunde şi nu-şi poate ascunde o expresie de surprinză când insistăm pentru detalii despre alte obiective din localitate. Ne spune despre mina de petrol, inaugurată în secolul al XIX-lea de Grigore Monteoru, afacere care a scos zona din anonimat. "Am înţeles că se poate şi coborî în mină, dar trebuie să anunţaţi cu o zi înainte. Şi asta doar dacă găsiţi pe cineva acolo când mergeţi. Dar drumul este foarte prost până acolo", ne pune în gardă.

Încercăm totuşi. De pe o altă placă îngustă, plasată tot la marginea drumului, aflăm că sunt 30 de minute până la mina cocoţată pe un deal. "Pe jos sau cu maşina?", ne întrebăm în van. O luăm cu maşina, decizie care după 15 minute se dovedeşte a fi o greşeală. A spune că drumul este presărat cu gropi - nu, cu cratere! - ar fi incomplet. Mai corectă este constatarea că gropile şi craterele sunt completate cu urme de drum, şi acela îngust şi alambicat. Ne mulţumim cu inventarierea câtorva sonde de petrol şi cu o panoramă a staţiunii. Şi ne întoarcem la drum.

"Vreţi o cameră?"

O doamnă trecută de prima tinereţe strigă după noi de la 30 de metri distanţă. Se apropie cât poate de repede. "Vreţi cazare? 50 de lei pe noapte!", ne îmbie femeia. Refuzul nu o descurajează şi începe să schimbe tonul de business. "Credeţi că mie îmi convine să-mi impart apartamentul cu persoane străine? Nu, dar trebuie să trăim şi noi!", continuă discuţia. E dezamăgită că "nu se găseşte nimic de lucru pe aici" şi spune cu convingere că "înainte de '90 era de o mie de ori mai bine". Se mândreşte totuşi că e localnică. Însă nu ştie mare lucru despre Grigore Monteoru: "Era demult...".

Ne îndreptăm spre ieşirea din staţiune. Mai trecem o dată pe lângă fostele băi cu apă termală, acum ruine năpădite de buruieni. Depăşim vechiul Hotel Ceres şi luăm viteză pe lângă chioşcul cu colaci kurtosz, de unde bubuie manele şi cântece de petrecere. Nu sunt mai mult de 10 persoane pe stradă pe toată această lungime. Nimic nu invită. Ieşind din staţiune, ne aducem aminte de luminişul cu nămol. Poate, atunci când a folosit banii din petrol pentru a pune bazele staţiunii, Grigore Monteoru avea în minte un altfel de viitor pentru Sărata. Dar realitatea din prezent este aceasta: nu te duci la Sărata Monteoru de plăcere, te duci să te doftoriceşti. Cu nămol, cu ape curative, cu aer curat. Iar singura regulă vestimentară este că nu există reguli. Deci, după caz, nici haine.

Istoric

Omul de afaceri grec Grigore Stavri (ulterior Grigore Constantinescu-Monteru) a cumpărat, în perioada 1860-1880, toate terenurile petrolifere din satul denumit pe atunci Fundul Sărăţii. A apoi înfiinţat puncte de extracţie, o distilerie şi o mină de petrol, singura de acest tip din Europa acelor vremuri. Afacerile cu petrol au prosperat, iar potenţialul zonei l-a făcut pe Monteoru să investească şi în turism. Aşa s-a născut staţiunea balneară de la Sărata - populară până după Al Doilea Război Mondial, când comuniştii au lăsat zona în paragină. Au refăcut totuşi parţial staţiunea în anii '70, construind două hoteluri, o bază de tratament şi un ştrand. După Revoluţie a urmat un al doilea abandon al staţiunii, pentru ca, începând cu anii 2000, să reapară investiţiile private.

La ce e bun nămolul

Valoarea terapeutică a nămolului nu mai este un mister de câteva sute de ani. Este bun pentru a trata o serie întreagă de afecţiuni. Câteva exemple: reumatismele de tip inflatamor, problemele dermatologice, afecţiunile ginecologice minore, stările pre şi postintervenţii chirurgicale ortipedice, bolile sistemului nervos, afecţiunile respiratorii, problemele renale, accidentele vasculare, tulburările gastrice şi calcifierea oaselor.

Cât costă cazarea

În Sărata Monteoru există în jur de 20 de pensiuni şi 4-5 hoteluri, plus câteva zeci de persoane dispuse să ofere cazare la bloc sau la casă. La "privaţi", costurile sunt negociabile şi variază între 50 şi 80 de lei pe noapte. Dar şi condiţiile pot lăsa de dorit. Pentru un hotel de trei stele - cu piscină şi terenuri de sport disponibile - o cameră dublă se încadrează între 120 şi 150 pe noapte. Preţuri similare sunt şi la pensiunile din staţiune. Pentru trei stele, turiştii trebuie să plătească între 110 şi 160 de lei. Un prânz complet pentru două persoane poate să coste între 50 şi 80 de lei.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...