» Intr-un oras in care consumerismul castiga tot mai mult teren, atelierele mestesugaresti incearca sa supravietuiasca prin tot felul de metode.
» Atelierele de remaiat ciorapii, tocilariile, blanariile, sifonariile, altadata in mare voga, s-au agatat de cate un "colac de salvare" care poate fi un butic, un magazin alimentar sau o alta afacere cat de cat profitabila.
» Proprietarii pravaliilor, altadata rentabile, recunosc faptul ca in cele din urma vor disparea si dau vina pe vremuri, pe capitalism sau pe… ecologisti.
"Inainte se faceau multe reparatii. Acum nu se mai fac", ne spune Nicolae Maracine, proprietarul unei tocilarii de langa Piata Domenii. Tocilaria functioneaza impreuna cu un atelier de chei, la parterul unei vile vechi, intr-o camera micuta, cat o camara. Omul si-a deschis afacerea in 1992, desi meseria o practica dinaintea Revolutiei. Atunci, "cei care lucrau in fabrici isi ascuteau acolo cutitele, foarfecele, obiectele taioase. Restul le aduceau la tocilarie", isi aminteste acesta cu o evidenta nostalgie, pe care insa nu si-o recunoaste. "Pana la urma eu nu sunt un nostalgic, dar mai bine era inainte. Din punctul de vedere al meseriilor. In ziua de azi, meseriile nu sunt platite. In cazul meu, un om nu stie ca pentru un cutit dau drumul de trei ori la polizor." Pretul pentru ascutirea unui cutit variaza intre 1 si 5 lei, in functie de marimea lamei. Clientii sunt din ce in ce mai putini si insusi proprietarul tocilariei recunoaste ca meseria sa nu va mai rezista mult.
"Suntem o tara de consum, aruncam si cumparam." Astazi, clientii insumeaza cativa oameni in varsta si restaurantele din zona, care inca mai prefera sa-si ascuta cutitele in loc sa cumpere unele noi.
Cealalta afacere a lui vine ca o confirmare a faptului ca tocilaria singura nu este rentabila. "Eu traiesc si din asta, dar am si niste stupi, sunt apicultor cu diploma recunoscuta in toata Europa. Altfel as muri de foame." Ultima propozitie o repeta de doua ori, ca o dubla recunoastere: pe de o parte, exista certitudinea ca tocilaria nu mai poate fi o afacere, iar pe de alta parte apare necesitatea unei noi afaceri. Daca in momentul de fata, apicultura este o meserie de weekend, Nicolae Maracine spera ca in 4-5 ani sa se extinda, iar in locul tocilariei sa apara un magazin apicol.
"Ecologistii sunt de vina"
Cu aceeasi problema se confrunta si atelierele de blanarie, care au ajuns nerentabile pentru proprietari. "Pe vremuri, erau in Bucuresti 30, 40 de blanarii, acum mai sunt 3 sau 4", marturiseste vanzatoarea de la "Blanaria Gabi", de pe strada Franceza.
Caciulile, hainele de blana, fularele, confectionate in atelierul propriu, acum raman abandonate prafului, fiindca nu le mai cumpara nimeni. Singurii clienti sunt cei cu varste de peste 50 de ani. "Vara nu prea se intampla sa vindem, iar iarna se dau in medie 5-6 caciuli", marturiseste vanzatoarea. Pretul unei caciuli de oaie este in jur de 200 de lei.
Doamna Flori, care vinde si ea blanuri in acelasi magazin, crede ca ecologistii si cei de la protectia animalelor sunt de vina pentru decaderea blanariilor. "Cea mai acuta problema pentru noi e ecologia", spune femeia. Doamna Flori ii vede pe inamicii hainelor de blana naturala asemenea unor impostori. "I-as intreba pe cei care protesteaza impotriva hainelor de blana daca ei nu mananca miel sau pui. Sau daca poarta doar pantofi din inlocuitori."
"Colacul de salvare" al blanariei "Gabi" este reprezentat de buticul deschis in aceeasi incapere, care asigura supravietuirea financiara a afacerii. Astfel, in vitrina de la numarul 32 din strada Franceza, sunt expuse caciuli de oaie in partea dreapta, iar in stanga sunt insirate pungi de biscuiti si de chipsuri, eugenii si pet-uri cu apa plata.
Singurul motiv pentru care proprietarul, care se recomanda sec "Gabriel", nu renunta la blanarie este pasiunea si amintirea vremurilor in care era apreciat pentru meseria sa. "Blanarul este un artist", spune el. Aceeasi situatie se regaseste si in cazul magazinului de banuri de pe strada Academiei, care are o alta afacere "de sprijin". Doar ca de aceasta data nu e vorba de un butic, ci de un magazin alimentar in toata regula.
Ultimele zile ale sifonului
Daca in urma cu 20 de ani sifonariile erau la fiecare colt de bloc, acum poti sa umbli o zi intreaga prin Bucuresti pana gasesti una. Stana Barbu lucreaza din 1982 in domeniu. "Pe atunci erau cozi in fata magazinului, nu ca acum. Ne-am modernizat." Pare ciudat ca o femeie sa lucreze cu tuburi de dioxid de carbon si instalatii sub presiune. "Hehe, mi s-a intamplat sa-mi explodeze sticlele cand le umpleam si sa ma loveasa, sa ma taie. si pet-urile, daca se sparg taie ca sticla. Am invatat sa ma feresc, sa stau mai intr-o parte", spune sifonareasa. Din 2001 si-a deschis un butic, unde e inghesuita si o sifonarie. Masinaria o are insa din ’95, cand incerca sa vanda sifon la tara. "Acolo nu cumpara nimeni sifon, nu dau banii. Vinul si-l beau simplu sau cu apa de la fantana. Nu mergea treaba cu sifonaria acolo; a trebui sa o aducem la Bucuresti." Problema a fost ca nici capitala nu mai oferea clientii de alta data. Iar pe masura ce timpul trece, numarul celor care gusta sifonul scade.
Vara aceasta, punctul culminant al afacerii l-a reprezentat umplerea a 160 de sifoane intr-o zi torida, dupa cum isi aminteste femeia, adica 160 de sticle de 2 litri; iar pretul unui litru este de 30 bani. "Insa asemenea vanzari sunt rare, cateva zile pe an. Acum, ca s-a racit vremea si ploua, nu mai vin oamenii dupa sifon. Am vandut doar 40 de sifoane de la ora 9 pana acum, la 16", spune rasfoind carnetul de gestiune.
Vinul se desparte de sifon
Daca vinul cu sifonul erau de nedespartit si faceau casa buna intr-un pahar de sprit, acum par sa se fi schimbat vremurile. "In urma cu un an, cand m-am implicat in afacerea cu vinaria, primul lucru pe care l-am cerut a fost sa dispara sifonaria din magazin", marturiseste Costin, un tanar la 26 de ani. Vinaria de care se ocupa, "La Stavorache" a functionat impreuna cu o sifonarie mai bine de 15 ani. "E bine ca se desfiinteaza sifonariile. E mai sanatos. Se folosea apa de la chiuveta, care nu e tocmai curata. Plus ca era o meserie periculoasa, mai pocneau sticlele sub presiune. Unchiul meu, care a lucrat la sifonarii, era plin de cicatrice. Sa dispara sifonul asta! Iar oamenii sa-si educe gustul pentru vin."
Faptul ca vinul si sifonul au "destine" divergente e confirmat de mai multe vinarii, unde nu a mai ramas loc si pentru sifoane. Toata lumea vinde sifonarii, e plin internetul cu anunturi si cu preturi care variaza intre 500 si 1.000 de euro.
Doamna care remaiaza ciorapii
Cumpararea sifonului de la coltul strazii, a caciulilor si a cojoacelor de la blanaria de cartier, ascutirea cutitelor la tocilarie, nu mai sunt activitati de bonton. Consumerismul le-a condamnat la disparitie. Daca astazi mai sunt cateva zeci de astfel de locuri, in viitorul apropiat le vom numara pe degete, pentru ca apoi sa observam cum dispare ultima sifonarie, sau ultima tocilarie din Bucuresti. La fel cum se intampla cu atelierul de remaiat ciorapii de pe strada Arthur Verona. Acolo, la 60 de secunde departare de ritmul haotic al Bulevardului Magheru, acesta s-a incapatanat sa incremeneasca in timp. Ca o poza din vremuri de mult trecute. In vitrina stau o sticluta de parfum frantuzesc, o iconita si programul. Inauntru nu se vede nimic. Geamul interior este acoperit cu o perdea de Pascani, dintr-acelea de care aveam toti pe vremuri. Grilajul este deschis, insa usa zavorata.
Dinauntru nu raspunde decat muzica de la radio. Intr-o alta zi, am avut norocul sa fie deschis atelierul. Spatiul este de dimensiunea unei bucatarii de bloc, cu doua masute vechi. Cum v-o imaginati pe remaioza? Daca reprezentarea este cea a unei batranici modeste, cu spinarea incovoiata si basma pe cap, aceasta este o imagine eronata. Proprietara atelierului este o doamna la 80 de ani, cu statura eleganta, imbracata cu haine care traduc un gust rafinat. "Eu mai lucrez aici ca sa treaca timpul, nu-mi fac iluzii ca are cineva nevoie neaparata sa-i remaiez ciorapii. Vin aici sa am o iesire, o preocupare, contact cu lumea", recunoaste doamna Florescu. "Dumneavoastra nu mai purtati ciorapi, inainte nu exista asa ceva, nu puteai fi o doamna cu picioarele goale", rade, de parca moda de astazi ar fi doar o gluma proasta. "Acum am cate un client, doi pe zi, care imi aduc ciorapi cu punga, cate 5, 6, 7 intr-o punga. Inainte veneau doar cu cate o bucata. si aveam chiar si 60, 70 de cliente pe zi."
Iar printre cliente erau si numeroase actrite, precum Marga Barbu, Ileana Stana Ionescu, Aura Buzescu. "Veneau la mine si doamne din vechea generatie, femei inteligente, cu doua, trei facultati, care ajunsesera sa moara de foame pe vremea comunismului. Ca sa se intretina, spalau pe jos, lucrau in croitorii si isi vindeau din bunuri, chiar aici, la atelierul meu." si doamna Florescu a suferit din cauza regimului totalitar. Comunistii le-au confiscat averea si l-au trimis pe sotul ei la Canal. Cand acesta s-a intors, in anii ’50, au venit in Bucuresti, unde femeia si-a deschis atelierul de remaiat ciorapi.
VALOARE
Sticlele de sifon au devenit obiecte de colectie sau de decoratii interioare pentru unele baruri in stil retro. O sticla de sifon din perioada interbelica pana in anii ’60 poate costa intre 50 RON si cateva sute de euro. Spre exemplu, un anunt de pe internet suna astfel: "Sticla sifon colectie, inscriptionata FABRICELE ROMÂNE UNITE 1945 DOLJ-JIU CRAIOVA, la pretul de 60 RON".
